Zborurile transatlantice sint cumplite: inghesuit mai bine de zece ore intr-un scaun strimt si inconjurat de o mare de indivizi, denumiti din cine stie ce motive „turisti“, ai de ales intre a-ti tintui privirile in ecranul minuscul ingropat in speteaza scaunului din fata sau incercarea disperata de a adormi din cind in cind, macar pentru citeva minute. Daca nu poti sa faci nici una nici alta, inchizi ochii si incerci sa-ti scormonesti memoria in cautarea unui koan Zen sau a unui vers care avea intotdeauna, in trecut, un efect linistitor in momente de mare tensiune. Stateam asa, cu ochii inchisi si mintea golita de orice continut inteligent sau inteligibil, in decursul recentului meu zbor inspre America, si ma gindeam ca plictiseala, departe de a fi o stare sufleteasca daunatoare, este uneori de-a dreptul o binefacere.
S-a scris enorm despre plictiseala; mi-am dat seama de aceasta cind preparam, in urma cu citiva ani, o prezentare intitulata, Ennui et gouffre de Baudelaire à Cioran. Baudelaire vorbea de spleen (dar si de ennui), iar definitia lui situa plictisul in sfera afectivului („L’espoir, vaincu, pleure … cherche le vide et le noir et le nu“). Cioran, care va scrie in Syllogismes de l’amertume ca „avec Baudelaire, la physiologie est entrée dans la poésie“, considera ca fenomenul apartine ambelor domenii, atit celui afectiv, cit si celui rational. „Atita timp cit plictiseala ramine de domeniul sentimentelor, totul mai este posibil; cind insa ea ataca sfera judecatii, sintem sfirsiti.“ Surprinzatoare este observatia lui Cioran la batrinete, cind (in Ecartèlement) va conferi acestei stari sufletesti un statut ontologic si epistemologic privilegiat: „La vie est plus et moins que l’ennui, bien que se soit dans l’ennui, et par l’ennui que l’on discerne ce qu’elle vaut!“
In ciuda faimoasei condamnari rostite de Kierkegaard, „plictiseala este
