Rîşnitul cafelei, în rîşniţa mare, aurie, metalică, învîrtind manual de mîner, ferm dar tihnit, aşa cum făcea bunicul meu. Cafeaua ieşea mare, dar gustoasă şi, evident, se făcea la ibric. În ibricul roşu cu buline se mesteca încontinuu, cu linguriţa lungă-n coadă. Gestul ăsta, ştiu, nu e complet ieşit din uz, îl mai fac destui şi azi (printre care şi eu). Totuşi, măreţul, viu-coloratul şi perfecţionatul filtru, ca să nu mai vorbim de espresso, au înlocuit ibricul. S-a dus şi mitul cafelei proaspăt rîşnite (devenite mai tîrziu nechezol), în uriaşele rîşniţe din alimentare, raionul dulciuri sau delicatese, pe care o luai acasă în clasica pungă de hîrtie albă. Ţin minte şi acum ce eveniment a fost, pentru cafegii, apariţia rîşniţei electrice, provenită, cred, din ţările socialiste vecine şi prietene, mai dezvoltate, în care doar puneai boabele, apăsai pe un buton şi... miracolul negru era gata. Dulceaţa, făcută în casă, era nelipsită la cafea, nu doar în romanele interbelice, ci chiar în copilăria mea. Ideea acesteia, fie ea de cireşe amare, portocale, nuci verzi, zmeură sau trandafiri, era tocmai delicateţea înghiţiturii. 2-3 linguriţe erau de ajuns să-i simţi gustul, să te energizezi (conform limbajului şi standardelor de acum), să te binedispui suficient pentru a face faţă la conversaţie. Şi, dacă erai o gospodină cîrcotaşă, să poţi face comentarii (interioare sau exterioare) despre cît de bine sau de puţin bine e legată sau dulce. O altă variantă, mai misterioasă, era şerbetul, atît de consistent încît îţi ajungea o linguriţă, şi aceea atenuată de nelipsitul pahar cu apă. Mai dulce decît dulceaţa (scuzaţi pofticioasa repetiţie!), şerbetul rămînea chiar un mister: dacă la ritualul fierberii aromate a celei dintîi am tot asistat, de la misterele celui de-al doilea am fost exclusă. Ideea amîndurora nu era saţietatea, satisfacerea nevoilor stomacului, ci mai nobila degu