Mă sună Leo şi-mi spune că vrea să ştie părerea mea, ca "băiat talentat, sprinţar", în legătură cu un subiect "inactual" - eleganţa. "Nu ştiu nimic despre eleganţă", vine răspunsul meu. Doar că ştiu. Eleganţa nu e inactuală. "Nu mai plînge, Leo, / Plînsu-i doar de formă! / Eleganţa nu e moartă, / Eleganţa se transformă." Chiar şi fără ritm, această veche melodie lăutărească se potriveşte aici de minune, fie ea şi parafrazată în ultimul hal. Eleganţa e strict legată de suprafaţă, de formă, mai degrabă decît de conţinut, de raportare, mai degrabă decît de cel care se raportează. Eleganţa e un produs social, un artificiu util pentru lubrifierea interacţiunilor cu ceilalţi. Nu ai nevoie să fii elegant cu tine însuţi. În ceea ce mă priveşte, prefer o abordare elegantă atunci cînd mi se spune că scriu prost. În rest, eleganţa "conformă", ca modalitate de a-ţi dilua criticile şi acuzele, de a-ţi masca pornirile grobiene, animalice, îmi provoacă repulsie. Cu totul altceva este "profesiunea eleganţei şi a stilului", aşa cum o defineşte Baudelaire vorbind despre dandysm. Aici eleganţa tinde să devină privire continuă în oglindă. Deşi fundamental narcisică, nici ea nu evadează totuşi necesităţii de a fi obiect al privirilor şi al dorinţei altora. O astfel de profesiune a evoluat astăzi sub forma metrosexualităţii - orientare sexuală masculină nedefinită, care are ca principale caracteristici preocuparea intensă faţă de propria imagine şi neîncrederea în transcendent/transcendental. "The metro in metropolis comes from the Greek word meter, meaning mother. Hence, as a matter of semantics, metrosexual actually means motherfucker", afirmă cu umor jurnalistul britanic Mark Simpson, cel care a teoretizat termenul. Dacă ar trebui totuşi să identific atitudinile, pe care eu şi oamenii printre care prefer să trăiesc le asociază azi cu eleganţa şi stilul, atunci acestea ar fi: a reuşi să