Pe o banchetă de metrou, patru perechi de picioare feminine. Prima este bronzată puternic, nu are "nici o jenă" şi se rezeamă destul de depărtat, piciorul drept de cel stîng, la o distanţă limitată doar de marginile unei fuste de blugi. A doua pereche este prelungă şi îmbrăcată de sus pînă jos în blue-jeans, se termină în sandale cu toc înalt şi stă cu un înţepat şi indiferent "picior peste picior". A treia se iveşte de sub o rochiţă scurtă şi veselă de vară, dar stă plictisită într-un "X" şcolăresc. Din a patra se văd doar vîrfurile unor sandale fără toc, încrucişate cuminte, iţite timid de sub marginile unei fuste negre şi plisate. Am pornit în căutarea "eleganţei citadine" încercînd să o dibuiesc în percepţia cîtorva trecători prin Bucureşti. Care este primul lor gînd şi înspre unde le hălăduieşte imaginea unui om elegant? Este o prerogativă vestimentară, "costă", este ceva exclusivist, rezervat doar oamenilor cu bani, sau este asociată mai mult unui anumit fel de conduită sau atitudine? Peronul staţiei de metrou Victoria. Oră bucureşteană de vîrf. Tineri, cam de aceeaşi vîrstă, unii purtînd adidaşi, alţii - pantofi lucioşi, alţii - sandale. Adulţi, cam de aceeaşi vîrstă, unii purtînd adidaşi, alţii - pantofi lucioşi, alţii - sandale. Vîrstnici cam de aceeaşi vîrstă... Însă nici unul nu seamănă cu celălalt. Prima definiţie a eleganţei mi-a dat-o o doamnă pensionară, îmbrăcată din cap şi pînă în picioare în macramé. Pe cînd era mică - îmi spune - bunica ei îi punea cîte o carte sub fiecare braţ, ca să o înveţe să mănînce "elegant". Adică "să mă facă să ţin amîndouă mîinile pe masă, dar nu şi coatele". Eleganţa - îmi spune - este mai mult decît o haină, este "felul în care porţi haina respectivă". Îi admir ţinuta şi îmi răspunde, despre haine, că şi le-a făcut singură, apoi nu îmi mai spune de pensie. De vreme ce eleganţa este mai mult o atitudine, crede că este la