Terminologia orientării ideologice a devenit nebuloasă. Vetustă. Şi riscantă. Orice spui, ţi se contabilizează: critici dreapta - eşti bolşevic, critici stînga - eşti fascist. Aşa au ajuns partidele de dreapta să-şi spună "de centru-dreapta", iar cele de stînga - "de centru-stînga". Onorabilitatea se varsă spre centru, ca într-o pîlnie de protecţie. A nu fi "la centru" e a fi extremist. Sînt totuşi de făcut cîteva observaţii de natură să precizeze termenii, chiar dacă realităţile nu vor deveni, prin aceasta, mai puţin inefabile. 1. Nu tot ce e la centru e cu adevărat echidistant. Există o "centralitate" cripto-stîngistă şi una cripto-dreptistă (e interesant că antonimul lui "stîngist" nu are consacrare şi circulaţie: nu se vorbeşte de "dreptişti" ci, direct, de extremişti de dreapta). Nu e clar, întotdeauna, dacă insul de la centru e din specia "nici-nici" sau mai curînd din aceea a lui "şi-şi". "Centrismul" poate fi o precauţie, un camuflaj retoric, o manevră de imagine. El poate fi, de asemenea, pură indiferenţă (indiferenţa, spre deosebire de echidistanţă, nu măsoară distanţele), ambiguitate sau dispariţia chefului de a te mai angaja. Cu alte cuvinte, centrismul nu e necesarmente o opţiune, ci, adesea, efectul unui simplu abandon ideologic, dezabuzare crepusculară. Centrist în sens strict, centrist autentic nu e, în principiu, decît "extremistul de centru"... 2. Nu tot ce respinge simultan stînga şi dreapta este de centru. Anarhistul nu e nici de stînga, nici de dreapta, dar nu se poate spune că e de centru. Să luăm cazul revoltei studenţeşti din Franţa anului '68. Toţi o clasăm, de regulă, mai degrabă în spaţiul extremei-stîngi. Debuturile de la Nanterre, o anumită frazeologie marxizantă, invocarea lui Mao şi a lui Che Guevara ar putea sluji ca argumente justificative. Pe de altă parte, Cohn-Bendit spune apăsat: "Nu sînt nici capitalist, nici comunist!". Studenţi