Teatrul este un loc ciudat. Într-o vreme, oamenii - şi mai ales femeile (e interesant cît de repede, în comparaţie cu limbile vorbite de naţii mult mai democratice, a stabilit româna literară diferenţa dintre om şi bărbat!) - mergeau la teatru ca să vadă, dar mai ales ca să fie văzuţi. Era o bună ocazie de a-ţi etala garderoba, în stal sau în lojă; pe atunci, visul oricărei actriţe era să-şi găsească un "susţinător" din banii căruia să se poată îmbrăca la fel de elegant ca şi cutare sau cutare doamnă văzută, la teatru, de pe scenă. A trecut timpul - nu atît de mult, vreo cîteva decenii - şi direcţia tînjirilor s-a inversat: doamnele din stal (sau chiar din lojă) priveau cu invidie spre scenă, copiind în gînd modele de rochii, forme de pălării, feluri de a rosti un cuvînt sau de a ridica o mînă; iar visul oricăreia dintre ele, evident, era să-şi găsească un bărbat (sau un "amic") la fel de bogat ca susţinătorul actriţei X... Dincolo de umorul situaţiei (reală, din punct de vedere istoric) rămîne faptul că, de la un anumit moment încolo, teatrul a devenit un model - şi anume, un model de rafinament şi de bun-gust. Aceste calităţi se refereau, de altminteri, nu numai la ceea ce se vedea pe, ci şi la ceea ce se auzea de pe scenă. Rostirea, la teatru, era mai îngrijită, mai supravegheată decît rostirea "civilă", de pe stradă sau chiar de acasă, iar intonaţiile erau rotunjite elegant; de aici, şi expresia a vorbi ca la teatru. Expresie devenită, cu timpul, reproş... ...un reproş pe care oamenii scenei şi l-au însuşit atît de temeinic, încît au hotărît să nu-l mai merite nicicînd. Aşa încît au abandonat definitiv reţinerea şi autocontrolul pe care simpla urcare pe podiumul luminat, în văzul altora, le impunea. Desfiinţarea cortinei (la majoritatea spectacolelor) şi scurtarea, fizică dar şi psihică, a distanţei dintre scenă şi sală (ba chiar abolirea ei completă, la unele re