Nu se poate spune că în România ar fi existat o tradiţie cît de cît venerabilă în materie de eleganţă. Aristocraţia noastră, cîtă a fost, a purtat pînă în secolul al XIX-lea greoaie haine orientale, fiind preocupată, în cel mai bun caz, de etalarea opulenţei. În contrast cu işlicul şi gugiumanul soţilor, straiele evropeneşti ale ofiţerilor muscali şi ale frîncilor cu frac şi joben făceau furori în rîndul jupîneselor, iar franţuzitele valahe ohtau cu gîndul la eleganţa pariziană. Abia cultura fin de siècle şi intrarea în modernitate a aristocraţiei locale au făcut ca o cultură a eleganţei - sau, dacă vreţi, a formei ca fond - să prindă cheag şi pe meleagurile noastre, în lumea lui Claymoor, a lui Alexandru Bogdan-Piteşti şi a crailor mateini, să zicem; însuşi dadaistul Tzara afişa, pe atunci, o eleganţă dandy. Au urmat anii saloanelor şi dancing-urilor interbelice, cu eleganţa lor modernistă, sportivă, imortalizată romanesc de cuplul doamna T.-Fred Vasilescu sau de Lunatecii lui Ion Vinea. Şi, după cîntecul de lebădă al malagambismului - epoca uniformelor muncitoreşti, cînd eleganţa devenise oficial viciu "reacţionar", expresia descompunerii morale a burghezo-moşierimii. Pe fondul descompunerii socialismului de penurie, mitul eleganţei antebelice a devenit însă tot mai anacronic în faţa seducţiei culturii de consum occidentale. Iar astăzi... Sigur că eleganţa nu e o virtute, după cum nici noneleganţa nu e un defect. Mult mai important e să fii adecvat. Puţini îşi permit luxul eleganţei într-o lume săracă, abia ieşită din proletarizarea comunistă şi, în definitiv, ce mai înseamnă să fii elegant în ziua de azi? Piercing-urile, tatuajele şi frizurile extravagante sînt cumva şi ele expresii ale eleganţei - eventual "neo-primitiviste"? Oricum, frizurile şi costumaţia punk au fost, la vremea lor, creaţia a doi producători rafinaţi: Malcom McLaren şi fosta lui soţie, modista