Mai toate intrările mele în conjuncţie cu Mircea Cărtărescu se învîrtejesc în praf luminiscent de coincidenţe şi perplexităţi. Perplexităţi chimice în lanţ, sfîrîitoare, rapide, fără cenuşă. Poate nu în cazul Postmodernismului românesc, pe care îl citisem totuşi, mai şi scrisesem o cronică despre el în chiar momentul apariţiei. Aflată acum într-o dulce vacanţă a lecturii, în care doar arbitrariul guvernează, din păcate pentru scurt timp, am lăsat cărţile să vină, ele, la mine. Au venit într-o configuraţie bizară, de nimeni căutată, rotunjind gracil un desen de familie minusculă şi vulnerabilă în mergerea ei împreună. "Amîntrei" - mi-a scăpărat în memoria afectivă, aşa cum ne răsfăţam, Mama, Tata şi eu, în mijlocul unei lumi pe care aş mai vrea-o redeşteptată. Treimea noastră părea nemuritoare. Înainte de a veni cărţile, a venit întîi coincidenţa. La o primă întîlnire cu o scriitoare de primă mînă, nu spui cine, ea mă interpelează: "Ce mai faci, Nicoleta?" Da, eram Nicoleta, dar nu-mi aminteam să ne fi întîlnit în viaţa asta. Îi cunoşteam doar fiinţa de hîrtie. Într-un tîrziu, aflînd despre ce nicoletă e vorba, vine la mine şi-şi cere scuze: "Credeam că sînteţi sora lui Cărtărescu, mi-a fost studentă, semănaţi foarte bine cu ea!". Fireşte, îngaim o cascadă de stupizenii, într-o abulie totală. Şi toate astea cu Jurnal II în mînă. În Orbitor II, Cărtărescu mă inventase. Acum ce va mai urma? Dacă Simona Sora a făcut o lectură nocturnă a jurnalului, eu, în consecinţa coincidenţelor, voi face mărturia citirii diurne. Fiinţa diurnă a lui Mircea Cărtărescu irită adesea vezicular. Sînt mai multe feluri de iritări: invidia pură şi lisă e unul din ele, dar şi vînarea efectului catapultant de notorietate. Sînt doar două aspecte ale multiplelor faţete ale contestării. Ele lasă dîre zgîriate. În jurnal se vede un M.C. vulnerat de toată receptarea asta crepitantă şi aspră, dar şi u