Anul acesta, pe 6 august, la manifestaţiile pacifiste din toată lumea, nu s-au prea auzit voci cerînd punerea în discuţie a programelor nucleare din Iran şi Coreea de Nord. S-au comemorat bombele de la Hiroşima şi Nagasaki, prin afirmaţia, reluată ca într-un rit, că Statele Unite au procedat la intimidarea întregii lumi, provocînd victime şi distrugeri inutile pentru victoria din cel de-al doilea război mondial. La adăpostul condamnărilor, noi şi noi guverne îşi fac loc în clubul posesorilor de arme nucleare. E o modalitate de afirmare - probabil cea mai convingătoare - a ambiţiilor de putere regională: pentru Iran, faptul că ţări din regiune - India, Pakistanul şi Israelul - posedă acest tip de armament şi consecinţele ocupaţiei americane din Irak îi îndeamnă pe conducătorii ţării să-şi dorească un mijloc de descurajare pentru acţiunile celor care, fascinaţi de rezervele petroliere ale Teheranului, s-ar aventura în schimbarea regimului imamilor. Este una dintre motivaţiile administraţiei americane pentru situarea Teheranului pe Axa Răului, citînd intransigenţa autorităţilor în purtarea tratativelor pentru controlul activităţilor de îmbogăţire a uraniului, legăturile cu organizaţiile teroriste care ar putea transfera în realitate coşmarul unui atac cu un dispozitiv nuclear împotriva unui obiectiv occidental. Şi dacă diplomaţia de la Casa Albă a ajuns repede la convingerea că tratativele sînt nesincere, deci inutile, europenii au încercat tot timpul să obţină concesiile necesare pentru ca Agenţia de control a armamentului atomic să poată vizita din nou instalaţiile de la Ispahan, sigilate din 2004. Negociatorul-şef din partea Iranului a anunţat că ţara sa nu va înceta conversia uraniului, iar viitoarele convorbiri vor privi doar condiţiile în care Iranul îşi va relua activitatea la uzina pentru îmbogăţirea uraniului de la Nantanz. Discursul oficial face din poziţia in