Andrei Pleşu vorbea într-un articol din Dilema (nu mai ştiu dacă veche sau şi mai veche, amănunt care nu ar fi cu totul lipsit de semnificaţie) despre onoarea pierdută a meseriaşului român. Tîmplarul - citez din memorie - nu mai are mîndria de a face (că face, cu atît mai puţin) un scaun care să stea ferm pe picioare şi să nu se prăvălească la pămînt cînd te aşezi pe el. Instalatorul nu mai are orgoliul ca din mîinile lui să iasă (eventual, după ce a intrat din cauza altuia) un robinet care nu picură. Zugravul nu mai are trufia de a lăsa în urma lui un perete neted şi tencuit uniform. În fine, cred că am modificat lista întocmită de autor prin propriile mele ofuri, dar ideea am păstrat-o, cu atît mai mult cu cît m-am gîndit la ea ori de cîte ori am întîlnit-o ipostaziată în situaţie de viaţă cotidiană - adică, foarte des. Fără îndoială, sînt mulţi factori care au concurat la împămîntenirea acestei realităţi: las' că solul însuşi este, am impresia, cît se poate de prielnic sămînţei, dar, după socialismul care a udat-o din belşug cu apa sîmbetei ce a luat cu ea nu doar proprietatea particulară, ci şi responsabilitatea pentru orice fel de proprietate, a venit s-o îngraşe vesela tranziţie căreia nu-i mai pasă de nimic afară de bani (din cer), de sex (din filme) şi de politică (din televizor). Ce-i aia orgoliu profesional? Da' ce-i aia profesional? Mi-a trezit toate aceste amintiri şi reflecţii o recentă interferenţă, ca să zic aşa, cu un cizmar român - şi, pe deasupra, particular, ceea ce chiar că te pune pe gînduri. Şi, ca şi cum ea în sine nu mi-ar fi fost destul, întîlnirea mi-a readus în memorie două mici istorioare teatrale. Prima s-a petrecut în urmă cu vreo şase ani, cînd regizorul Vlad Mugur, septuagenar atunci şi dăruit eternităţii acum, se afla în ţară ("fugise" la începutul anilor '70 şi se stabilise finalmente în Germania); în ţară şi în Bucureşti, unde un sp