"Eu merg la festival pentru Greenaway!", mărturiseşte un jurnalist, cu ochii cîrpiţi de somn, căci nu dormise o noapte întreagă, pentru a-şi face bine "temele", pe puntea vaporului ce se îndrepta spre Sfîntu Gheorghe. "Presupun că nu voi avea şansa să-i iau un interviu, dar aş vrea măcar să văd cum arată!". Vă spun eu cum arată: destul de british, de sobru şi de ţeapăn într-un costum negru şi fără semne particulare "de regizor", căci altfel l-ar fi recunoscut mai multă lume la ora 1 noaptea, în camping, stînd la o masă, cu o porţie de cartofi prăjiţi în faţă, în timp ce pe ecran se derula filmul său, partea a doua din Valizele lui Tulse Luper. Era linişte, ţînţarii se mai potoliseră, cîţiva cinefili beţi se cărau unii pe alţii spre corturi, o parte dintre spectatorii rămaşi la film aţipiseră, se aşteptau poate la altceva, ceva mai à la Hollywood, mai comestibil, mai digerabil, acum cînd bucătarul camping-ului nu mai serveşte decît un borş sleit - un cap uriaş de peşte, cu ochi stinşi, într-o farfurie şi, în rest, două linguri de zeamă. O revelaţie sau o dezamăgire? Vizita de două zile a lui Peter Greenaway la festivalul de film "Anonimul" a provocat o uşoară isterie în rîndul celor care se pretind citiţi & culţi (o comparaţie, la un alt nivel: Michael Jackson s-a ales cu o grămadă de fani în România cînd şi-a anunţat primul megaconcert de la noi), însoţită de un val de snobism. "A nu vedea ceva de Greenaway" te situa deja într-o sferă a mediocrităţii şi a lipsei de interes faţă de "adevăratul cinema". Cinefilii de ocazie, artiştii cu eşarfe colorate şi cu bascheţi portocalii, jurnaliştii "pe cultură", muşterii ai Cinematecii în serile cînd la terase plouă, se extaziau, se emoţionau şi se duelau în citate. "Pentru ceea ce vreau eu să fac, pentru cinema-ul pe care-l concep, nu există încă tehnologie" sau "Nu cred că am văzut încă un film adevărat. Cred că am văzut numa