De la etajul sefului se vede linia orizontului. Si jumatate din Bucuresti. Cladiri cu acoperisuri rosii sau terase populate cu vegetatie urbana: tuia si ficusi. Dedesubt, masinile din piata alearga ca niste furnici deranjate din un drumet imprudent. Iar servietele din mainile oamenilor (ne aflam totusi in zona financiara a Capitalei) sunt doar niste puncte agitate de o miscare browniana. De la un contract la altul, de la un pranz (de afaceri) la o cafea (de urmarire a proiectului in curs)...
Toata forfota asta e insa doar un element de decor in biroul sefului. Masinile, ca si oamenii de pe strada, sunt departe. Pentru ca si seful e sus: la penultimul etaj. Biroul lui e cel mai mare si mai scump din parcare - compania a investit 20.000 doar intr-unul dintre tablouri. Cladirea e si ea noua si deci scumpa (structura de otel, sa reziste nu doar la cutremurele financiare). In sfarsit, seful e si el o constructie in care gasesti la orice ora cel putin 5.000 de euro de recuzita (ceasul 4, costumul macar 2.000 de euro). In mintea lui insa sunt si mai multi bani: cel putin 100.000 de euro in MBA, cursuri de coaching, leadership si alte skills-uri anglo-saxone in ale negustoriei.
Cum spuneam, biroul sefului e sus. De aici nu se vede doar orasul, ci si puterea. Puterea lui, a companiei pe care o conduce. Si, pana la urma, a economiei noastre.
Vedeti dumneavoastra, forta economica nu se mai judeca demult in numarul de fabrici si capacitatile de productie a otelului. Conteaza si ele, fireste, insa lumea se ia si dupa aparente. Iar in materie de forme si figuri, standardele se aduc din import. Cei care negociaza contracte la Beijing, in zgarie-nori nu mai modesti decat cei de la New York, se simt bine sa gaseasca aceleasi blocuri de birouri si la Bucuresti. Nu doar ca le da un pic de incredere ca ai sa livrezi si marfa - dar le si face ziua de lucru mai placuta.
