Greu de crezut ca un scriitor care-si dedica, sistematic, energiile comentariului literaturii romane nu crede in propriul demers de ordonare si valorizare. Este, de aceea, foarte ciudata si, din punctul meu de vedere, al unui apropiat, in diferite etape ale carierei lui Marian Papahagi, cariera universitara si literara, dupa 90, perfect ingemanate, imposibila afirmatia lui Marin Mincu, conform careia Marian Papahagi nu ar fi crezut in valoarea europeana a literaturii romane si, in consecinta, aceasta nu ar fi meritat difuzata in afara.
Intreaga munca intelectuala a profesorului si criticului clujean, concretizata in volume solide si originale de eseuri dedicate scriitorilor romani - Exercitii de lectura, 1976, Eros si utopie, 1980, Critica de atelier, 1983, Cumpana si semn, 1990, Fata si reversul, 1993, Fragmente despre critica, 1994, Interpretari pe teme date, 1995 - infirma o asemenea ipoteza. Nuvelele lui Filimon sau filologia barbiana, unde se opreste asupra metamorfozelor interne ale procesului de creatie barbian, sau intuitiile majore asupra unor Ibraileanu, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade, Ion Vinea, Calinescu vorbesc despre o pasiune in cercetarea temelor romanesti. Exemplare raman eseurile despre Eminescu din Cezara, creatia poetica si fictiunea poetica( sunt sintagmele lui Marian Papahagi) prind excelent personajele romantice si ideea de lume versus insula paradisiaca. Despre ultimul eseu imi amintesc destul de bine cum s-a nascut ca un fel de pariu intelectual, o provocare, facuta profesorului Mircea Zaciu si unor apropiati, de a scrie pe aceeasi tema romaneasca. Marian Papahagi s-a tinut de cuvant, nu numai in acest caz, in ce priveste incheierea unor proiecte, finalizarea unor planuri de anvergura sau punctuale. Constructia sa teoretica e solida, un versant al scrisului sau e cu fata spre literatura romana, celalalt spre cea italiana