In spital, octogenarul care tragea sa moara in patul de alaturi deschidea din cand in cand ochii, respira zgomotos si spunea: "Cat esti viu, cat esti viuâ¦".
Dupa care isi vedea linistit de moartea lui. Singurul care-si facea probleme din cauza batranului eram eu, vecinul de pat. Poate si pentru ca era pentru prima oara cand deveneam vecin cu moartea. Personalul spitalului gasea situatia nitel comica. Batranul fusese internat in coma in mai multe randuri si de fiecare data isi revenea, ca sa plece pe picioare cu aceeasi explicatie de bun simt: "Mai bine mor acasa".
Vazand cat sunt de speriat, doctorul, care hotarase ca batranul sa fie asezat langa mine, s-a uitat spre muribund, parca asteptand o aprobare pentru ce avea sa spuna, si m-a informat: "Tinere, in spitale se mai si moare".
A treia zi, eram de acum obisnuit si cu vecinatatea mosului care horcaia linistit, si cu gandul ca aveam sa raman in spital un timp nedefinit. Ma obisnuisem si cu discutiile cinice despre ce ne asteapta in lumea de dincolo. Discutiile pareau cinice, deoarece pacientii descopereau in fata unor situatii cu adevarat decisive ca pana si prostii devin brusc mai destepti. Oamenii faceau haz, e drept, pe seama betesugurilor lor, dar nu si glume neroade. Cand mosul care tragea sa moara zicea, fara ca nimic sa anunte scurtele sale clipe de luciditate, "cat esti viu, cat timp esti viuâ¦", toata lumea tacea si atmosfera devenea una obisnuita de spital, apasatoare si fara nici un liman.
Intr-o dimineata, naucit de calmantele care mi se administrau, am gasit patul mosului gol. M-am uitat cu un nedeslusit sentiment de vinovatie spre lumea din salon. "Nici o problema, colega - mi-a zis un domn trupes, care se recupera splendid dupa al cincilea infarct - , a sters-o noaptea, in pijama. Au venit pe la sase neamurile, sa-i ia hainele."
Cum ii era obiceiul, batranul s-a scula
