În anii ’70, filosoful francez Michel Foucault devenea faimos în universitãţile americane, provocând un entuziasm învecinat cu adoraţia, creând un stil de gândire în jurul cãruia emuleazã şi azi intelectuali marcanţi. Între multele teme pe care le lua în analizã la cursuri, în prelegeri sau cãrţi, e şi aceea a puterii. Încã de la J. P. Sartre, dar pe fondul unui marxism rafinat, francezii au învãţat cã orice doctrinã politicã trebuie sã se producã prin dezbatere socialã, cã orice filozofie trebuie sã ia pulsul strãzii pentru a fi aplicabilã. Altminteri rãmâne purã utopie literarã.
Foucault a dus mai departe ideea argumentând cã doctrinele, instituţiile, instanţele care genereazã şi gestioneazã putere se creeazã în practica socialã specificã. Adicã, nici persoanele, liderii, nici instituţiile, nici canalele de difuzare a informaţiilor ce alimenteazã jocul social, sã le spunem acum mass-media, nu pot fi înţelese decât strict corelate practicilor sociale. Ce înţelege el prin asta? Cã fiecare societate existã ca un corp compozit în care agenţii se asociazã, acţioneazã şi reacţioneazã, produc efecte de mai mare sau mai micã importanţã în funcţie de anumite reguli de joc. Cãci, la drept vorbind, a conduce masele este cel mai complicat şi în acelaşi timp periculos joc social.
Am schiţat ideea lui Foucault pentru a-mi limpezi mai întâi mie ceea ce se întâmplã pe scena politicã româneascã, pentru a pricepe cine face jocul puterii sau care sunt instanţele ce o împart. De fapt e incorect sã spun cã o „împart”. Conform teoriei foucaultiene nimeni nu „deţine” putere, ci numai o gestioneazã. Ca atare puterea nu poate fi „împãrţitã”, poate fi redistribuitã şi reorientatã spre alte efecte sociale. Principial trebuie sã acceptãm evidenţa cã instituţia prezidenţialã, guvernul, parlamentul, instituţiile şi canalele mass-media sunt principalii actori ce creeazã jocul so
