Democratiile sunt mari sisteme statistice si defensive care, desi nu stralucesc in lupta, castiga aproape intotdeauna razboaiele. Cineva scria undeva - dar nu mi-am propus niciodata in mica mea rubrica sa obosesc cititorul cu informatie inutila - ca democratia ca forma de guvernamant nu poate fi aparata cu argumente pozitive. Adica nu poti spune despre ea ca e o forma buna de guvernare, ci doar ca nu e atat de rea ca altele. Asta inseamna sa consideri ca omul nu a reusit inca sa gaseasca o forma satisfacatoare de conducere politica, ci doar o multime de modalitati rele si foarte rele, ce pot fi ierarhizate in functie de nocivitatea lor. In acest posibil clasament, democratia ar fi forma cea mai putin vatamatoare. Habar n-am daca este asa sau nu. Nu am destula cultura politica sau istorica sa pot polemiza cu autorul respectiv. Personal, cred mai degraba ca democratia este un termen-umbrela pentru multe sisteme de guvernare si ca, aplicata in conditii improprii, gresit inteleasa, extinsa peste limitele ei sau, dimpotriva, prea restransa, ea da nastere la variante dintre care unele pot deveni odioase. Nu degeaba Platon (na, ca nu m-am abtinut, totusi) credea ca tirania decurge direct din democratie. Poate, dar din care democratie?
Ce vreau sa spun aici e ca desi democratia, aplicata unui popor care stie s-o pretuiasca (adica unui popor deja democrat), mi se pare o forma buna de guvernare, nu neg ca ea are si efecte perverse, unele dintre ele foarte greu de inghitit. E un sistem lent, ezitant, pierdut in deliberari si negocieri nesfarsite. Faimosul caracter ruminativ al omului european (Hamlet analizeaza la nesfarsit in loc sa actioneze) vine si din esenta lui democratica. Acest caracter tranzactional impiedica realizarile spectaculoase, succesele peste noapte, victoriile bruste si marete, dar in acelasi timp impiedica si savarsirea unor greseli catastrofale,
