Marin Mincu ne oferă o substanţială antologie comentată, sub titlulGeneraţia 2000, (Ed. Pontica, 2004, 368 pag.). Generaţie? Să nu ne pripim. Dacă admitem existenţa şaizeciştilor, şaptezeciştilor, optzeciştilor şi a nouăzeciştilor, s-ar zice că procreaţia se stabileşte mai nou în jurul vîrstei de zece ani şi că individul poetic ajunge la maturitate într-un deceniu. Dar confratele nostru, mentor al Cenaclului Euridice, are dreptate să anunţe ivirea unui ,fenomen poetic viu, aflat permanent în mişcare imprevizibilă", a unui ,val de talente foarte tinere, marcate de prospeţime şi autenticitate netrucată". Trecîndu-şi ,masteratul" întru poezie la numitul cenaclu, desigur ,ca moment de impact decisiv ce exclude orice amatorism mimetizant", după ce, uneori, vai, s-au ,antrenat" în secret în ,spaţiile de instrucţie" ale altor ,ateliere de creaţie", aceşti autori ,îşi scriu textele cu revoltă şi violenţă, încercînd să-şi apere candoarea şi puritatea adolescentină de ravagiile distrugătoare ale unui pragmatism vulgar, dominant în societatea noastră postdecembristă". Că tinerii în cauză ,parcă nu mai recunosc nici un fel de modele la care să se raporteze" e o chestiune. Altă chestiune este opinia d-lui Mincu care se situează la nivelul entuziasmului lor, denunţînd panicat o ,confuzie intergeneraţionistă extrem de nocivă pentru climatul literar" şi crezînd a le putea recunoaşte o ,paradigmă creativă" cu totul alta decît cea a optzeciştilor/ nouăzeciştilor. Care este realitatea? Neîndoios înzestraţi, vădind o emisie textuală de-o energie ce impune şi idenegabile note diferenţiale, douămiiştii se profilează pe un background (deja) tradiţional care este avangarda. Ei intră în literatură pe poarta larg deschisă a avangardei fără de care n-ar fi de conceput. Nu e vorba neapărat de mimetism sau de epigonism, ci de o formulă creatoare ,deschisă", precum haosul sau expresionismul,