Muzician cu deschideri filosofice vaste, vizionare chiar, autor a nenumărate partituri camerale, simfonice, de operă, printre care Trilogia Cetăţii închise sau Tripticul concertant- Prairie, Pričres (saxofon şi orchestră), Ciaccona con alcune licenze (percuţie şi orchestră), Mandala cu o polifonie de Antonio Lotti pentru orchestră şi formaţie corală - şi altele asemenea, al căror demers muzical preia cu ingeniozitate, printre altele, principiile morfogenetice din fizică, raporturile între fiinţă şi timp de extracţie heideggeriană şi o serie de teorii privind inter- şi para-textualitatea, aplicând totodată, asupra structurilor polifonice, eterofonice şi armonico-melodico-ritmice, o complexitate pluristratificată, asemenea unui palimpsest sau o alta, densificată, ca o magmă sonoră, după modelul homolomerilor, postulat în antichitate de către Anaxagoras, Aurel Stroe a rămas marcat până azi de vraja transmisă în adolescenţă de prezenţa lui George Enescu. Secvenţele care urmează au fost decupate din dialogul pe care mi l-a acordat în 2001, la împlinirea a 120 de ani de la naşterea compozitorului, comemorat anul acesta pentru cinci decenii de la moarte.

Aurel Stroe: Pe vremea când eram un adolescent de 14 ani, profesoara mea de pian, Maria Fotino, care cânta destul de des împreună cu Enescu, mă ducea câteodată la seratele lui de la el de acasă, o dată pe săptămână, prin 1944-^45-^46: uneori făcea cvartete, alteori sonate pentru vioară şi pian, trio-uri... îmi amintesc de una dintre ultimele şedinţe ale lui, înainte de a pleca din ţară. Trebuie să fi fost începutul lui martie 1946. în acea seară a cântat o sonată de Haydn, La folia de Corelli, sonata de Lekeu şi apoi, ca un fel de bis, ,pour la bonne bouche", ca să zic aşa, Preludiul la după-amiaza unui faun de Debussy, el fiind la pian. Erau cam 20-25 de persoane atunci, printr