Într-una din serile trecute, tot zapând cu hărnicie, am dat de un film de epocă şi am rămas la el. Scena care m-a reţinut e următoarea: un individ în redingotă, relativ tânăr, cu ceva pencilensian în figură, un soi de Uriah Heep, dacă vă mai spune ceva numele, antipatic şi ipocrit, părând scârbit de parcă ar fi înghiţit ulei de peşte, ţine un plic în mână. Pe un scaun, lângă fereastră, o frumoasă jună în floare, îmbrăcată într-o lungă rochie albă. Bărbatul rosteşte un discurs din care rezultă că ea i-a trimis o scrisoare de dragoste, pe care, iată că el, cavaler, i-o înapoiază, cu dragoste cu tot, nevând nevoie de nici una: nici de fată, nici de scrisoare, nici de dragoste. O îndeamnă să-şi găsească fericirea în altă parte, fiindcă el nu e în stare s-o iubească după cum merită o fiinţă aleasă ca ea. O să mă uiţi, spune bărbatul, o să te căsătoreşti cu altul. Ea oftează din când în când, cu ochii în pământ. Când, în fine, vorbeşte, îi spune (în engleză): ,|sta e viitorul pe care mi-l prevezi, Oneghin?" ,Da, Tatiana!" Abia atunci s-a făcut declicul şi mi-am dat seama că vedeam un film după Evgheni Oneghin, de Puşkin.

Adeseori ai ocazia să constaţi câte cărţi celebre şi pe care nu le-ai citit există pe lume, iar versul mallarméan ,...et j'ai lu tous les livres" mi s-a părut întotdeauna un simplu răsfăţ poetic. Cum pentru mine literatura rusă a început cu Gogol, Tolstoi şi Dostoievski, n-am avut nici ocazia, dar nici curiozitatea să citesc Evgheni Oneghin, carte care, de altfel, îmi lipseşte din bibliotecă. Mă întâlnisem însă adeseori cu ea, îmi era oarecum familiară, ca o persoană pe care o vezi uneori pe stradă, fără să ştii nimic despre viaţa ei: ba o arie din Ceaikovski, ba, în nu ştiu ce carte franceză, o trimitere la personajul Eugčne Onéguine, ba o comparaţie a unui personaj feminin cu Tatiana, ba o referinţă critică. Mai ştiam, din scrisorile lu