În climatul gălăgios şi spasmodic al primilor ani ai tranziţiei, Mihai Şora a fost o veritabilă voce a raţiunii. Monument de modestie şi bun simţ, mereu cu zîmbetul pe buze, Mihai Şora a trecut, egal cu sine, prin demnităţi publice pe care, probabil, în ultimii ani ai comunismului, nu le-ar fi putut anticipa (a fost primul ministru post-comunist al învăţămîntului), dar şi prin inevitabila pierdere a acestora. Rareori mi-a fost dat să întîlnesc un om mai cu capul pe umeri decît Mihai Şora. Un om care să cunoască atît de bine măsura lucrurilor şi care să fi transformat banalul gest al unui zîmbet într-o filozofie a vieţii. În calitate de ministru al învăţămîntului, de membru fondator al Grupului pentru Dialog Social, al Alianţei Civice şi, mai apoi, al Partidului Alianţei Civice, ar fi putut fi unul dintre personajele esenţiale ale tranziţiei. Din păcate pentru noi, vedetele zilei au fost mereu altele. Fiestei mediatice, filozoful i-a preferat mereu confortul unei existenţe cvasi-anonime. În vremuri tulburi, precum cele din România de la începutul anilor '90 spiritul reflexiv nu a avut prea multă căutare. Păcat, pentru că ascultate cu mai multă atenţie la vremea respectivă, ideile lui Mihai Şora ar fi putut duce la evitarea multor ocolişuri ale tranziţiei.

Clipa & timpul este o carte tipică pentru filozofia lui Mihai Şora. Ca şi în precedentele sale volume, autorul atinge temele esenţiale ale filozofiei, dar caută şi o valorizare a teoriilor sale la nivelul prezentului (post)modern. Întrebarea care rămîne în minte cititorului la finalul acestei lecturi este cea din titlul unei cărţi anterioare a lui Mihai Şora: Mai avem un viitor? Cea mai recentă carte a filozofului ajuns în pragul vîrstei de nouăzeci de ani pune în chestiune chiar destinul omului (post)modern. Într-un fel, ea poate fi considerată, pînă la un punct, o replică a lui Mihai Şora la foart