Reuniunea ambasadorilor de la Bucuresti este un nou simbol al golului aparut in politica externa a Romaniei.
Dupa 1990, diplomatia romaneasca s-a ghidat, in general, dupa tinte bine definite, urmand cu cativa pasi traiectoria celorlalte state europene ex-comuniste: pro-americani in timpul primului razboi din Golf din 1991,
integrarea in Consiliul Europei si obtinerea clauzei cu SUA pe baza anuala in 1993 si pe baza permanenta in 1996, integrarea in NATO, incepand cu 1997, inceperea negocierilor de aderare la UE in 1999,
invitarea in NATO si ridicarea obligativitatii vizelor pentru UE in 2002 si incheierea negocierilor de aderare in 2004. De fiecare data, Romania a fost ultima tara din Est care a atins aceste obiective, dar bine ca le-a atins.
In 15 ani, politica interna a Romaniei a fost, adesea, tulbure. Diplomatia si politica externa nu au stralucit, asa cum s-a mai intamplat in Polonia sau Ungaria. Poate doar in 2001, cand Bucurestiul a detinut presedintia OSCE, diplomatia romaneasca s-a purtat ca atare.
Cateodata mai repede, alteori mai incet, s-a mers spre Vest, intelegandu-se prin asta apropierea de America, de NATO si de Europa. Si, in esenta, a fost o atitudine corecta. Bataliile s-au dat cu ceea ce putea oferi Romania ca diplomati si diplomatie.
De la indivizi imbracati de la Apaca, care au invatat limba rusa cantand, la tineri straluciti, care stiu sa se imbrace de la Hugo Boss in perioada de reduceri, entuziasti veniti in MAE in ultimii ani.
Au existat si multe greseli, si dinozauri gusati pusi ambasadori din obligatie politica de Ion Iliescu, dar si intelectuali ratati numiti consuli generali de Emil Constantinescu. Ministerul de Externe a dat, de-a lungul timpului, numeroase personalitati politice: Melescanu, Severin, Geoana.
Andrei Plesu a fost si a ramas mai pr
