Încep prin a-mi cere scuze pentru absenţa din paginile ediţiei trecute. Pentru a mi-o "motiva", voi invoca prezenţa de la Festivalul internaţional de film independent din Sfântu-Gheorghe, "Anonimul", căruia îi voi dedica cel puţin două materiale: primul (acesta) îi e dedicat lui Peter Greenaway, următorul, analizei câtorva filme de la secţiunea de lungmetraj. Dar să începem cu regizorul galez, olandez prin adopţie. Nu sunt de acord cu ceea ce glăsuieşte catalogul, cum că Greenaway este "un avangardist care a câştigat un surprinzător acces în curentul tradiţional". Au contraire. În primul rând, mă îndoiesc profund că 10% dintre români ştiu cine e, iar procentul e comparabil cu cele din alte ţări europene. Să fim serioşi, e un regizor pentru nasurile subţiri şi sprâncenele ridicate, dacă mi se permite o adaptare a sintagmei englezeşti. În România, poţi să vezi peliculele lui Greenaway sporadic şi, majoritar, ilegal (pe DVX-uri piratate). Altfel, cu greu găseşti vreo casetă sau vreun DVD pe piaţă, poate de pe la British Council mai poţi împrumuta aşa ceva. În al doilea rând, Greenaway se ţine departe de mainstream pentru că are oroare de el. Noua lui teorie e că, în faza de creaţie în care se găseşte acum, filmele lui nici n-au ce căuta pe marile ecrane şi că el, atunci când le promovează, face de fapt reclamă la DVD-uri. E greu să nu îi dai dreptate, mai ales când am văzut, nu doar o dată, o sală de la o cinematecă dincolo de hotarele autohtone golindu-se: 80 de oameni la începutul filmului Cărţile lui Prospero, şi trei (cu mine cu tot) la sfârşit. De vină e faptul că regizorul încarcă la greu cu semnificaţie nu doar toate aspectele unui film, ci şi cele mai neînsemnate detalii. De aceea peliculele lui îşi împart spectatorii: ochiul neavizat se plictiseşte că are insuficientă acţiune, nu se întâmplă prea multe lucruri, iar tempo-ul pare lent, ochiul avizat oboseşt