Aparitia de noi programe urbane si arhitecturale in timpul regimului comunist din Romania (1949-1989) s-a produs in principal ca efect al schimbarii dramatice de lider comunist (Ceausescu inlocuindu-l pe raposatul sau mentor Gheorghiu-Dej in 1965) si, ca urmare a acestui eveniment, de orientare doctrinara din interiorul PCR. Noile „centre civice“ ale tarii sint efectul edificat al citorva cauze, care trebuie neaparat enumerate spre a intelege particularitatile arhitecturii comuniste de dupa 1965. Dar, mai ales, politicul trebuie invocat, dimpreuna cu cronicizarea regimului, pentru a da o anumita coerenta logica finalului „apoteotic“ al acestui proces, final reprezentat de demolarile masive din centrul Bucurestilor (450 ha) si de construirea in locul cladirilor vechi a centrului civic absolut (150 ha, dintre care un Bulevard al Victoriei Socialismului de 4,5 km si Casa Republicii, considerata inca a doua cladire din lume ca amploare, dupa Pentagon).
Din punct de vedere al metodei de cercetare, a prezenta doar edificiile fara haloul de decizii politice, de discursuri si de legi, fara referintele la fenomene analoage de dinainte de comunism, ar duce doar la o intelegere trunchiata. Avem de-a face cu fenomene pluriforme, nu (doar) cu constructii, indiferent de dimensiunea sau aparenta lor. De asemenea, este dificil de investigat in multitudinea de referinte oficiale, din care datele reale lipsesc, totul fiind acoperit cu sloganele vremii. „Kremlinologia“ poate sa fi fost o metoda utila de a cerne limba de lemn a comunistilor, dar in cazul arhitecturii oficiale totul trebuie privit cu multa circumspectie. Practic, nici unul dintre actorii importanti ai vremii nu au lasat marturii convingatoare care sa echilibreze aceasta disproportie in informatii.
Cu exceptia – discutabila si aceasta – a celui implicat direct in demolarea Manastirii Vacaresti d
