Duminica după-amiază e poate momentul cel mai liniştit al săptămînii. Lumea e calmă şi, de obicei, chiar şi treburile de peste week-end s-au încheiat. Tihna după-amiezii e perturbată doar de apăsarea surdă a grijilor săptămînii următoare, care se îngrămădesc încetişor şi imperturbabil în minte, asemeni norilor la orizont. Cerul cel adevărat, deşi plin de soare, e şi el presărat cu mici norişori albi şi pufoşi. Din aceia în care copiii văd tot felul de forme. Mereu m-am întrebat de ce norii de pe cerul Londrei sînt altfel decît la Bucureşti şi de ce seamănă foarte mult cu cei pe care mi-i amintesc din copilărie, pe un cer albastru, ca de munte. Unde s-a dus smogul? La Bucureşti? În orice caz, aşa e cerul, duminică 28 august, deasupra parcului de la Hampton Court (Versailles-ul englezesc). O grădină cu pomi tăiaţi în formă de piramide, cu flori de toate culorile, cu fîntîni pline de peşti roşii şi portocalii şi cu un gazon pe care oamenii stau la soare sau la umbră. Unii au venit chiar la picnic. Şi mănîncă în curtea palatului. Oameni de toate rasele şi culorile, care se bucură de tihna duminicii şi a gazonului englezesc. Scena are ceva din tablourile lui Edouard Manet. Doar că bărbaţii nu poartă joben, iar femeile nu sînt goale (din păcate). Înăuntru, în palat, nişte tipi explică ceva despre cel de-al doilea război mondial. O temă recurentă în toată Anglia. De la emisiunile TV pînă la afişe, reclame şi muzee. Churchill şi Hitler sînt peste tot. Parcă războiul s-ar fi încheiat acum vreo cîteva luni (prin comparaţie, despre atentatele din iulie aproape că nu se mai vorbeşte). Mai devreme, un portar al palatului mi-a spus că el îi credea pe bulgari nişte oameni foarte răi ("nu numai pentru că au luptat de partea nemţilor"). A citit apoi în Harry Potter că sînt de fapt nişte tipi minunaţi şi a început să creadă că aşa e. Apoi m-a măsurat o clipă (îi spusesem că sînt din R