Nu ştiu dacă voi mai putea ajunge cu altă ocazie. Aşa că trebuie să văd cît mai mult. Să înregistrez totul cu ochii minţii. Deja am intrat în ritmul trepidant al unei capitale (stereotip uzat, ştiu, pentru a marca diferenţa dintre "marele oraş" şi modesta provincie, dintre centru şi periferie...) Vertige de Shinkansen După un scurt dialog (imaginar) cu automatul de bilete (singura solicitare pe care nu mi-a putut-o rezolva a fost să-mi dea o rezervare de loc la fereastră), mă îndrept spre peron. În dreptul numărului corespunzător vagonului meu - coadă. Mă aşez la rînd şi aştept în linişte trenul care, normal, vine în momentul prevăzut. Alegerea pasagerului foarte, foarte grăbit - Shinkansen, trenul foarte rapid, peste 300 de km pe oră (Japanese bullet train, cum l-am găsit într-o scurtă prezentare în limba engleză). În mai puţin de două ore, voi fi la destinaţie. Viteza foarte mare îmi dă senzaţia mai multor salturi imaginare, ceea ce îmi dă puţină ameţeală. În jurul meu, parteneri de trafic preocupaţi sau obosiţi. Fie îşi consumă obişnuitele cutii cu mîncare, fie se joacă la telefonul mobil sau dorm. Lipsesc bagajele voluminoase, ceea ce mă face să bănuiesc că majoritatea colegilor mei ar fi oameni cu "treburi", grăbiţi să-şi rezolve afacerile. Pîndesc pe fereastră muntele Fuji, dar îl ratez şi dau vina pe o ceaţă inexistentă. De o parte şi de alta a drumului se succed, într-o viteză foarte mare, casele asemenea unor cuburi, bej închis, cu acoperişurile cu ţigle lăcuite, gata parcă pentru a fi mutate dintr-o parte în alta. Ginza Avenue Mă îndrept spre ieşire cînd ajungem la Yokohama. Sînt singurul pasager care se află la uşă cu aproximativ zece minute înainte de sosire. Toţi ceilalţi se vor ridica - normal şi civilizat - de pe scaun cu un minut sau două înainte de a se ajunge la destinaţie. La Tokyo Station, o clădire atipică pentru Japonia, din cărămidă fumé. Fac o