Pe un rind din sala mica, dar eleganta a Colegiului „Noua Europa“, umar linga umar – Nistorescu, Plesu si Patapievici. La dreapta lor, profesori, in stinga si in fata – ziaristi si parinti. Sus, pe treapta podiumului care odihneste sub o husa alba un pian, stau insirati unsprezece dintre ei.

Se vorbeste mult, citeodata tare. Frazele zboara pe sub tavanul camerei, stralucitoare si grave ca un acrobat la trapez: Nistorescu nu e de acord, profesorii asemenea, Plesu calmeaza spiritele, Patapievici tace. La fel tac si ei, dar senini si calmi, poate putin uimiti sau intimidati de asa selecta adunare.

Se vorbeste despre viata si viitorul lor, oameni importanti le judeca destinul la iesirea din adolescenta si, cu toate acestea, in privirea lor nu e nici teama, nici furie si nici o urma de regret. Se simt puternici si sint, probabil, cei mai puternici romani pe care i-am intilnit vreodata.

Scena de mai sus e decupata din realitatea unei zile recente, in care am fost invitat sa particip la o discutie cu si despre olimpicii Romaniei. Actori principali n-au fost insa nici Belu, nici Bitang, nici Catalina Ponor sau alte fete micute, dar cu poza mare pe prima pagina a gazetelor.

Olimpicii intilniti in sala Colegiului „Noua Europa“ n-au sarit la paralele in viata lor, dar, cu siguranta, le-au desenat si le-au intersectat, imaginar, in plan si in spatiu, de mii de ori. Sint olimpicii din loturile nationale de matematica si fizica ale Romaniei.

Anonimii aceia ciudati si tocilari despre care se vorbeste la televizor o data pe an, cind vin de la concursurile internationale plini de medalii. Pustii aceia bizari pe care-i invocam ori de cite ori cautam, panicati, un motiv de mindrie nationala.

Ei nu vor nimic de la ceilalti. Nu revendica nici spatiul din jurnalele de stiri in care apare, pe post de vedeta nationala, G