un popas spre luminiţa de la capătul tunelului Cînd spui tabu, asocierea cea mai la îndemînă este cea cu societăţile primitive, descrise de călătorii ce au descoperit lumile îndepărtate de Europa, de la Australia şi Africa, pînă în nordul Americii. Antropologii şi scrierile lui Jules Verne, ca să iau un exemplu din literatură, îţi conturează pentru tabu-uri imaginea unor adevăruri absolute, sacrale, de necontestat, a unor obiecte despre care nu poţi discuta şi pe care nu le poţi atinge, a unor taine a căror cunoaştere este posibilă doar emoţional, religios, nu şi pe căile raţiunii. Întrebarea care se ridică imediat este de unde apar tabuurile, cine contribuie la crearea lor. Sursa evidentă este necunoaşterea, nevoia de conservare a ordinii sociale existente, controlul social. Să fiu mai explicit: o societate în care membrii îşi pun întrebări în legătură cu adevărurile absolute, care le fundamentează, devine o societate instabilă, în absenţa unor resurse serioase date de cunoaştere. În societăţile primitive, tabu-urile sînt parte a liantului comun la care aderă toţi şi a cărui negare poate conduce la anomie, la lipsa completă a ordinii, la incapacitatea sistemului social de a funcţiona astfel încît indivizii să îşi satisfacă nevoile. A le nega sau chiar a discuta despre ele înseamnă să rişti să arunci în aer întreg edificiul de relaţii şi norme sociale existent. Cunoaşterea detaliată a mediului, a modului în care oamenii gîndesc şi interacţionează, elimină însă acest risc, permiţînd regruparea rapidă a societăţii în jurul altor idei fundamentale, mai evoluate şi mai deschise către contestarea, către regîndirea lor reflexivă. Nu e nici o mirare că tabu-urile au dispărut unul cîte unul, pe drumul către contemporaneitate: religia unică, intolerantă la orice altă explicaţie, caracterul sacral al conducătorilor laici, inamovibilitatea simbolurilor naţionale sînt lucruri la