Poate că cea mai importantă contribuţie pe care Europa o poate aduce lumii la cumpăna dintre milenii este ceea ce Michael Mandelbaum a numit "reinventarea păcii". În mentalul lumii, Europa a încetat să mai fie un continent şi a devenit, din ce în ce mai mult, un sistem de dezvoltare şi de democraţie care face războiul cu adevărat imposibil. Scriind, acum 2500 de ani, despre războiul dintre Atena sa natală şi rivalul ei etern, Sparta, Tucidide sesiza că ceea ce a făcut războiul inevitabil a fost, în ultimă instanţă, independenţa totală a celor două cetăţi una faţă de cealaltă. "Antagonismul va fi mereu o condiţie a independenţei", scria el. Cu alte cuvinte, doar două cetăţi închise în ele însele, suficiente şi suverane în mod absolut pot deveni antagonice. Aşa credea generalul grec Tucidide, devenit, pentru noi, istoric. Chiar dacă afirmaţia sa este discutabilă, Europa de după colapsul sistemului comunist a înţeles că pacea este posibilă doar dacă, în interiorul continentului, suveranitatea se subţiază, (inter)dependenţele cresc, sarcinile fireşti ale Guvernului unui stat naţional sînt exercitate în comun de mai multe guverne, prin cooperare sau prin delegare de atribuţii către un "supra-guvern", şi mişcarea oamenilor, a serviciilor, a bunurilor, banilor este neîngrădită. Acesta este, în esenţă, proiectul Uniunii Europene. Lucrînd sîrguincios la acest proiect istoric, europenii şi-au dat seama că lucrează nu doar la ceva ce le va asigura un cadru, mult mai sigur, de pace şi dezvoltare, ci lucrează la ceva ce îi transformă pe ei înşişi. S-a scris deja suficient despre "puterea transformatoare" a Uniunii Europene, ca să putem spune că există printre europeni o conştiinţă a propriei lor schimbări sub impactul propriului proiect. Pe de altă parte, această "putere transformatoare" a ideii de Uniune Europeană se exercită şi în afara graniţelor Uniunii. Tot mai multe state v