"Micul Paris" a existat cu adevarat. Cel putin asa reiese din istoria orasului de pe Dambovita, dinspre al carui trecut se strecoara pana la noi, pe cat de tulbure si informa, pe atat de adevarata, amintirea legendei. Pana la urma, o Fata Morgana pierduta in miresmele povestii. Fiindca - nu mai este o noutate pentru nimeni - multe zone din peisajul cetatii baltesc in dulcea indolenta balcanica a edililor, iar Bucurestiul de altadata pare sa fi atipit, fara voia lui, undeva, foarte aproape de Ferentari. Bunaoara, centrul istoric devenit rusinea Capitalei.
Turistii straini care se aventureaza in zona, si nu numai, nu se sfiesc sa spuna ca traim in "cultul mizeriei". Cat despre localnici, ei nici n-o mai vad. Si au toate motivele. Oricat s-ar repara si s-ar zugravi fatadele unor cladiri, vechea imagine - se intelege, dinaintea interventiilor haotice - isi reia, invariabil, ofensiva vizuala cu aceeasi "scenografie": imobile cu tencuiala jupuita, strazi si trotuare schimonosite de plombe, santuri si gropi, care se intrec parca sa intre intre ramele unui tablou cu iz oriental. Periculos de real.
Iata de ce ii prevenim pe aceia care nu au avut, in ultima vreme, nici ragazul, nici curiozitatea sa cutreiere ulitele din preajma Curtii Domnesti, sa nu-si faca iluzii ca s-a schimbat ceva.
Cu exceptia "tratamentului" stradal aplicat dupa modelul "stalpii lui Halaicu" si a scoaterii din circuitul rutier a Lipscaniei, atmosfera arata, in buna parte, ca si cum acolo s-ar turna un film despre ranile razboiului pe fata urbei. Sau despre indiferenta patologica a mai-marilor cetatii.
Covaci, Blanari, Smardan, Zarafi, Gabroveni, Selari, intr-o sambata seara. Nici tipenie de om. Doar pustiul gunoaielor - gramezi de hartii, sticle goale, coji de seminte - intr-un dialog monoton cu vantul rece de toamna. Le tine isonul, cu pretentia ca isi asuma conditia lamentabil
