Toate cuvintele nespuse ei devin povara mea, pe care o duc acum pe drumul spre casa, de la mare acasa.

Exista unele vinovatii pe care le recunoastem doar in gand. Si atunci, in treacat, pentru ca sunt niste vinovatii de suflet pe care le purtam cu noi pana la vindecare. Fie ca ea vine prin uitare, fie prin iertare. Cred ca nu sunt singurul care, atunci cand se intoarce de la mare, simte in piept o vinovatie nedeslusita. O vinovatie pe care la inceput nu vreau s-o recunosc, ba chiar incerc s-o ignor ca si cand n-ar fi a mea. De parca cineva mi-ar fi dat-o s-o duc in locul lui, iar eu, cu toata generozitatea de care sunt in stare, sunt tentat sa resping povara, vinovatia asta care, chipurile, nu-mi apartine. Si ma trezesc in drumul acesta spre casa, de la mare acasa, un drum al intoarcerii dupa drumuri, ca privesc pe furis marea din ultimul loc in care mai pot s-o vad. Pe furis, cu coada ochiului, de teama sa nu ma vada, de teama sa nu ma simt atat de vinovat pe cat sunt. Pentru ca sunt vinovat ca n-am avut timp decat de mine si arareori pentru ea. Ca m-am dus la ea doar atunci cand mi-a fost mai greu, ca am folosit-o ca decor atunci cand a venit vorba de rasarituri si n-am avut timp nici sa ma uit in ochii ei.

Mi-e rusine ca atunci cand am tradat-o, de fapt m-am tradat pe mine, ca tot ce n-am apucat sa-i spun, sa-i marturisesc se va intoarce impotriva mea. Toate cuvintele nespuse ei devin povara mea, pe care o duc acum pe drumul spre casa, de la mare acasa. E prea tarziu pentru o spovedanie, e prea devreme pentru suferinta. Sunt in acelasi timp pe drumul dintre vinovatie si "rasplata", in locul acela in care nici nu poti sa tipi, dar nici nu poti sa gemi. Ramai cu imaginea ei intiparita in coada ochiului pana la anul, cand o sa te intorci la locul faptei cu gandul ca-ti vei cere iertare si o vei lua de la capat, la fel de curat si visator ca a