Din tot lotul de marxisti ilustri ai istoriei, deci ai istoriei luptei de clasa, ma numar printre putinii care mai imbraca, din cand in cand, si maieul de proletar. Am, in aceasta calitate, ceva de comentat.
Cu ce ma ocup? Ambalez pepeni galbeni. Prin fata mea trece o banda pe care se deruleaza astfel de pepeni. Pe deasupra capului meu trece o alta banda, pe care se plimba lazi goale. Misiunea mea este sa fac legatura intre cele doua benzi: sa pun pepenii in lazi, dupa ce, in prealabil, printr-o privire experta rapida, voi fi decis ca pepenele e ok. Sunt, asadar, o simpla articulatie intre doua masini, un fel de subiect care trece, evident lacanian, de la un semnificant la altul. Sunt ceea ce reprezinta o masina pentru cealalta. Cererea pietei si nevoile cotidiene de vitamine ale omenirii impun ca frecventa cu care eu umplu lazile sa fie de, in medie, doua lazi pe minut. Adica 120 de lazi pe ora. Adica, pentru o zi de lucru medie, deci de zece ore - 1.200 de lazi pe zi. De unde rezulta ca prin mainile mele trec zilnic 1.200 x 12 (numarul pepenilor dintr-o lada) = 14.400 de pepeni. Ceea poate fi socotit totusi mai placut decat munca unui prieten care trebuie sa ridice si sa aseze lazile pentru fiecare doi ambaleuri: 1.200 x 2 = 2.400 de lazi ridicate pe zi; ori decat munca celor de la triajul initial, prin mainile carora trec, in fiecare zi, pentru o privire si mai rapida, toti pepenii, adica 14.400 x 10 (numarul ambalorilor) = 144.000 de pepeni. Orice travaliu e un travaliu al conceptului.
Prin mediile burgheze circula de mult parabola idealista a experimentului cu maimutele, care, puse in fata unor masini de scris, n-ar putea sa scrie nicicand - in ciuda chiar si a sansei marunte date de formulele probabilitatii matematice - un poem asa cum stim noi oamenii sa scriem. Prin alte medii circula insa urmatoarea realitate inversata: cea a unui grup de
