Anume ca prioritatea sa absoluta este construirea Catedralei Mantuirii Neamului. Am scris bine: m-a plictisit. Nu m-a indignat, nu m-a infuriat, nici macar nu m-a intristat. Dupa zeci si sute de articole publicate in van, inveti incetul cu incetul sa-ti economisesti neuronii. Stiu acum "a lor masura" si nu mai vreau nimic "cu-a mele sfaturi".
Pe la conducerea acestui minister s-au perindat tot soiul de personaje, foarte putine onorabile, foarte multe grotesti. Nu am avut prea des sentimentul ca ele au influentat cat de cat, in bine sau in rau, cultura romaneasca. Cred ca cei mai buni dintre ei sunt cei care n-au facut absolut nimic. Astia macar n-au stricat.
Dar, "orisicatusi de putin", vorba unui poet, ne gaseam, pana acum, cu Ministerul Culturii, oarecum in cultura.
Cand se plictisea de stat degeaba, un ministru mai hatana de coloana lui Brancusi, altul mai subventiona niste carti – chiar daca preponderent ale lui si-ale amicilor lui –, altul isi mai amintea anual de George Enescu, altul trebuie, ma rog, iertat pentru ca mult a iubit (cu predilectie chiar in sediul ministerului)...
Nu mai avuseseram pana acum un ministru al Culturii care sa fi avut revelatia ca tot ce nascocesc fiii omului (inclusiv literatura si artele) e uraciune in ochii Domnului si care sa fi primit in vis porunca durarii, in locul acelor desertaciuni, a unei sfinte monastiri, lacas de pomenire...
Nu ca as avea ceva cu biserica noastra ortodoxa (Doamne fereste! La ratingul ei chiar ca as da de bucluc!), si cu atat mai putin cu Catedrala cea atat de mantuitoare de neam si tara. Ba chiar, in privinta celei din urma, de multe ori ma gandesc ca mai bine-ar construi-o o data, fie si pe varful Intercontinentalului, doar sa terminam cu problema asta atat de caraghioasa.
In definitiv, la cat de urat e Bucurestiul, o oroare in plus n
