S-au inmultit din partea a diverse cercuri politice din UE aprecierile si avertismentele cu privire la o amanare a aderarii Romaniei. Presa vest-europeana s-a facut ecou mediatic al acestor aprecieri si avertismente. Au existat si voci care au vorbit nu doar de amanarea cu un an, prevazuta ca posibilitate in Tratatul oficial de aderare, ci si de una “peste cativa ani”. Exista si semnale ca decizia de amanare - deocamdata cu nu se stie precis cat - a fost si luata, dupa cum indica foarte probabila scoatere a Romaniei din traseele de autostrazi finantate de UE, precum si presiunile puternice asupra autoritatilor romane de a inaspri conditiile de iesire din tara pentru romani, care echivaleaza cu un fel de ridicare din nou a gardului european in fata acestora, fara reintroducerea deocamdata a regimului de vize.

Multe s-au intamplat de la semnarea Tratatului de aderare care explica valul de rezerve fata de apartenenta Romaniei la UE. Crucial a fost votul negativ din referendumurile francez si olandez asupra noii constitutii europene, vot care a fost de fapt impotriva extinderii UE, reflectand frustrarile si nemultumirile fortei de munca vest-europene in fata prezentei la ea acasa a fortei de munca ieftine din Est, pe care o percepe ca pe o amenintare. A fost suficient ca aceasta cutie a Pandorei sa fie deschisa, si valul criticilor a pornit irezistibil. Romania, cea mai vulnerabila prin gradul inalt de saracie si inconsistenta administrativa, a devenit rapid ciuca batailor. Toti frustratii vest-europeni au gasit prilejul sa spuna cate ceva. Amanarea aderarii Romaniei a devenit, inclusiv pentru liderii europeni, supapa de degajare a tensiunilor si instrumentul de a face mai comestibile consecintele extinderii din ultimii ani.

Din pacate, ceea ce s-a intamplat in Romania a oferit pe tava motivatii pentru amanarea aderarii. Schimbarea prin alegeri a guver