Despre complexul cetatii asediate ca fenomen politic, cultural s-a scris. El explica exacerbarea tendintelor nationaliste, xenofobe ale unei culturi, prin cultivarea sentimentului de frica, atat fata de vecini, cat si fata de straini in general.
In optica celor ce incurajeaza acest complex, vinovatia strainului si necesitatea apararii impotriva lui este un fapt mai presus de orice demonstratii.
De asemenea, cliseul strainului cu ganduri rele a fost o omniprezenta, in cultura romana, inclusiv la unele din piscurile ei emblematice, si se regaseste in toate etapele istorice ale statului national. In poezia Doina, Mihai Eminescu da glas acestui sentiment: De la Nistru pan-la Tisa/tot romanul plansu-mi-s-a/ca nu mai poate strabate/de-atata strainatate. Inaintea lui, Vasile Alecsandri crea unul din cliseele de baza negative ale strainului, cel de lacusta, ce se referea in primul rand la evrei, dar erau inclusi si alti minoritari.
In perioada comunista minoritatile erau amintite doar in contexte festive, problemele lor reale erau ascunse sub un covor rosu, intins de activistii Sectiei de Propaganda. Tavalugul nivelator acoperea tot ce era legat de diferente. Si apoi, era un adevar ce nu putea fi pus in discutie faptul ca partidul (singurul si atotputernicul) rezolvase definitiv problema nationala in Romania. Asa ca tacerea se lasa grea peste un nod de probleme reale. Dar, in acelasi timp, sentimentul cetatii asediate era inoculat opiniei publice. De altfel, Ceausescu - si comunismul in general - dispar de pe scena istoriei Romaniei, evocand pericolul din afara (agenturile straine!).
Dupa 1990, ies din nou, si cu deosebita putere, miasmele xenofobiei. Nici un cliseu clasic nu lipseste. Cel mai uzitat este: Ardealul este in pericol, ce exploata o sensibilitate reala, lasata de istorie, dar si altele, in special referiri la tot fe
