Ne-am inteles, mereu, foarte bine cu lipsa de sens. Ne-am inteles atat de bine, incat aceasta nunta feerica si paguboasa nu mai poate fi rupta cu nici un chip. Istoria faptelor generale si cronica ispravilor persoanei romanesti sunt greu de priceput, fara ajutorul acestei trasaturi care ne face sa semnam, pana la urma, indescifrabil, in josul mai tuturor actelor noastre. Ceva, subinteles si tentant, ne incurajeaza sa respectam esecul general, reusita marunta, maiestria de cotlon si alte consecinte ale lipsei de sens, aplicata in istorie, politica si sport. Sambata trecuta, Romania a calcat apasat si superior peste Cehia, dar bilantul acestei victorii e dubios. La ce bun un succes clar care nu clarifica si nu califica? Ce sens are o demonstratie de talent scaparator, lansata dupa inchiderea santierului?

Ce ne inspira

Daca e buna si la altceva, in afara de placerea a 90 de minute de fotbal iute, indraznet si istet, victoria de la Constanta ne poate povesti, mai pe inteles, lucruri importante despre ce ne lipseste spre a conta si despre ce ne prisoseste, dar ne face simpatici si nemiscati. E vorba, mai intai, de frica de faptele decisive. Am facut mat, la Constanta, una dintre echipele tari ale Europei. Am mutat perfect, dar ne-am luat energia dintr-o imprejurare fara sens: din absenta mizelor majore, din incercarea care nu mai are nevoie de principii si sfortari de grup, dar ingaduie un recital personal, extraordinar si gratuit. In mod bizar, exact aceste imprejurari ne stimuleaza si ne inspira. Ne plac mediile neconcurentiale. Abia atunci, dupa stingerea mizei si dupa ce invingatorii de facto isi muta tabara spre locul viitoarei batalii, explodeaza, pitoresc si neinhibat, talentul romanesc. Dupa Constanta, stim ca ne mai putem califica doar daca batem Finlanda in deplasare, daca virtuosii cehi se fac neseriosi si pierd sau fac egal in urmatoarele lor tr