Cineva dastept i-a zis lui Geoana ca, mai ales in vremuri tulburi, limbajul maniheist da bine. Da bine la presa, institutie care, cel putin la noi, din asta traieste, da bine la popor, pentru ca, nu numai la noi, asta asteapta.
Gaselnita nu-i deloc originala. Ba chiar e cam de cind lumea. Politica e, prin definitie, la nivelul cel mai profund, o indeletnicire menita sa livreze celor multi Binele si sa-i apere de Rau. Iar un politician adevarat e cel care stie sa interpreteze cit mai convingator un asemenea rol. La noi, dupa 1989, doar trei oameni au reusit sa joace cu succes aceasta carte.
Iliescu si Coposu, in prima parte a tranzitiei, Basescu, in a doua. Pina in anul rotund 2000, politica romaneasca a stat sub semnul Binelui si Raului definit de cele doua personalitati. Iliescu a intruchipat Binele trecutului recent si al comunismului rezidual; Coposu, pe cel recuperabil dintr-o epoca, cea interbelica, usor idealizata.
Pe „spinarea“ lor s-a desfasurat lupta politica a primilor zece ani de dupa caderea si disparitia lui Ceausescu, ei intretinind, practic, cohorta de „functionari ai puterii“ care s-au perindat in aceasta perioada prin fata ochilor nostri. Cei doi au disparut. Unul, fizic, inainte de a-si savura destinul politic pina la capat, celalalt, in meandrele concretului.
Dupa 2000, am intrat intr-o a doua tranzitie. De la binomul Iliescu-Coposu spre un altul care inca sta sa apara. Semnul rupturii din acel an a fost dat de „surpriza“ Vadim Tudor, care reusise sa intre in turul doi al alegerilor prezidentiale.
Liderul PRM a reusit atunci, in lipsa unei alternative la deja obositul Ion Iliescu, „Binele“ intrupat de Coposu fiind deja facut terci sub mandatul lui Constantinescu, sa se strecoare pina aproape de putere, pentru ca a stiut sa exploateze tocmai aceasta criza de succesiune.
Dar ceea
