M-am intrebat de nenumarate ori de ce nu rezist sa las necitita o carte de Livius Ciocarlie, de la Burgtheater incoace cel putin, si, in acelasi timp, de ce mi-e intotdeauna atat de greu sa scriu despre ele. Un raspuns ar fi invitatia speculara subliminala a textelor lui. Imposibil sa nu te regasesti in eternul dubitativ care scalda increngatura de notatii, amintiri, citate comentate, imposibil sa nu te cauti printre voluptuoasele auto-ponegriri, cu neputinta sa rezisti umorului fin si trist ca un suras de Gioconda. Niciodata de acord cu sine, dar vesnic ingaduitor (cu sine, dar si cu ceilalti parca), Livius Ciocarlie castiga pe toate planurile fara sa se atinga de armele care aduc manuitorilor abili succesul. Nu pledeaza, nu etaleaza atitudini, nici convingeri, cu atat mai putin prejudecati. Le inlocuieste in mod misterios cu o neobosita interogare de texte. Ele mediaza autohartuirea metodica (dar nu disperata) si de aceea sunt tinute la mare pret: In general, imi face mai multa placere sa citez decat sa comentez.
Relatia lui Livius Ciocarlie cu textul este dintre cele mai confortabile. Inclusiv cu textul sau - nu ne vom lasa pacaliti de vesnica sa lamentare pe tema ineficacitatii ca scriitor si nici pe tema carierei literare nedorite. Dar mai ales cu textul altora. Din vechea sa cariera de semiotician, stralucita si abandonata, ii va fi ramas un salutar antrenament de a nu implica niciodata prea mult autorul. Nimic personal, aproape nici o legatura cu autorii textelor citate si comentate, chiar atunci cand ii cunoaste personal. Despre persoanele lor - cel mult in alt registru, cel al notatiilor personale, nici el incarcat de altceva decat de semnalarea alba a asemanarilor sau deosebirilor cu propriile simtiri, trairi, nelinisti. Ce cauta Ciocarlie citindu-i pe altii pare sa fie un fel de structura ADN, specifica sau doar inrudita, cu ajutorul careia r
