În cursul anului 1942, o datã cu intrarea Americii în rãzboi şi rãsturnãrile de situaţie din Uniunea Sovieticã, Hitler a ordonat mobilizarea totalã a ştiinţei în slujba rãzboiului. Drept rãspuns, proiectanţii de armament s-au angajat într-o serie de inovaţii, de cele mai multe ori necoordonate între ele, ce fãceau parte dintr-o încercare disperatã de a recãpãta iniţiativa pe fronturile de luptã.
La 8 septembrie 1944, Londra a fost lovitã pentru prima datã de douã rachete V2. În germanã, acestea se numeau Vergeltungswaffen (arme de rãzbunare) şi reprezentau ultima mobilizare a tehnologiei rachetelor produse la Peenemunde şi a muncii silnice de la Mittalwerke. Folosirea de cãtre germani a rachetelor V2 a fost o strategie iraţionalã şi zadarnicã de pedepsire sau rãzbunare. Speranţa lui Hitler de a îngenunchea Marea Britanie cu aceste mecanisme ale terorii s-a dovedit a fi deşartã.
V1, sora mai micã
Înaintea atacurilor cu V2, Anglia de Sud-Est mai fusese lovitã de rachete V1, pe care britanicii le numeau „doodlebugs”, „buzz-bombs” sau „flying bombs”. Acestea erau monoplanuri nepilotate, construite din oţel subţire presat şi placaj. Catapultat de pe o rampã cu un piston cu abur sau aruncat dintr-un avion, proiectilul putea ajunge repede la viteza de aproape 500 km pe orã, la înãlţimea de 1,2 km. În caz de nevoie, racheta putea zbura atât de jos încât pãrea cã atinge vârfurile copacilor.
Motorul cu reacţie era alimentat de un rezervor de 500 de litri de benzinã, cu aer comprimat ca oxidant. Sistemul de ghidare era operat automat cu un mecanism giroscopic şi o busolã de orientare presetatã. Un butuc mişcat de o elice înceta sã se mai roteascã atunci când se parcurgea distanţa necesarã, astfel cã erau apãsate cârmele şi duceau în jos proiectilul şi încãrcãtura sa explozivã.
Prima rachetã V1 a cãzut asupra Londrei în iunie 1944, iar pânã la sfâ
