O problemă a României de azi este că în ea numărul pensionarilor întrece cu mult, - procentual vorbind - pe acela al lucrătorilor activi în diversele domenii. Este şi una din scuzele prin care conducerea ţării încearcă să explice nivelul nostru naţional atât de jos, faţă de nivelul de trai din alte părţi ale lumii.
Sigur, un adevăr există aici. Dar din ce cauză avem noi mai mulţi pensionari decât slujbaşi normali? Nu mă voi hazarda acum să explic eu ceea ce economiştii noştri o fac mai bine şi cu mijloace şi cu argumente mult mai convingătoare faţă de autoritate, care, în general, cum e ea, o scaldă.
Făcând parte din rândul celora cărora azi li se cedează locul prin metrou şi autobuze, când e cazul, rar de tot, înţeleg totuşi mai uşor problema ivită, deşi mai mult latura ei psihologică, sentimentală, prielnică în deobşte celui care se ocupă de literatură.
în primul rând, am băgat de seamă mai de mult că cei ce îţi dau locul în mijloacele publice de transport sunt tineri mai educaţi, după port şi înfăţişare. Am făcut un bilanţ în acest sens şi mi-am dat seama că şi aici, ca de altfel în toate părţile, ce contează în primul rând este cunoaşterea, educaţia. Sigur, mai e şi bunacreştere căpătată gratis acasă în familii cu frica lui Dumnezeu. Dar, baza, orişicât, o asigura Şcoala, şi nu degeaba apăs pe cuvânt.
Care şcoală, şi ea, vedeţi de cât de puţin se bucură în bugetul ţării axat mai mult pe armată şi interne. Nu zic. Dar vorba românului măcar să se vadă...
Ca în toate neajunsurile ţării, dând din colţ în colţ, şefii respectivi recurg tot la ce li se pare lor mai la îndemână. Recurg, vasăzică, la ce strâmbă dânşii din nas mai mult, de obicei, la şedinţă, la arta de a numi lucrurile, la filologie, poftim, uite că şi la literatură, săraca de ea!
Şi zic aşa: ia să facem noi ceva cu
