Există, fără îndoială, o justiţie a istoriei literare, pe care timpul o serveşte şi o pune în valoare. Restituţia unor adevăruri, stabilirea mai exactă a contururilor şi o mai bună judecată de valoare devin posibile prin depăşirea contextului în care un autor ori altul s-au manifestat. Ajung să vorbească numai textele lor. Pe termen lung, pierd scriitorii adaptabili, spiritele tranzacţionale, cei care, folosindu-şi cu dexteritate coatele din dotare, ajung să deţină un rol social funcţionând ca o umbrelă de protecţie simbolică şi un element propulsor în clasamentele epocii. Câştigă, în schimb, creatorii adevăraţi dar marginalizaţi, autorii a căror libertate de gândire şi expresie artistică intră în contradicţie cu imperativele unui anumit timp istoric. Nu e vorba despre bieţii veleitari care visează la o posteritate mai ,dreaptă"; şi nici despre scriitorii avangardişti, pe care o vârstă ulterioară a literaturii îi consacră cu adevărat. Am în vedere acele nume pe care abia căderea comunismului le-a proiectat în centrul canonului, deodată curăţat de zgura ideologică. Revoluţia din 1989 a rupt scara pseudovalorilor oficiale, măturându-le din manuale şi din literatură, a consacrat canonul estetic şi a făcut, în cadrul acestuia, adăugirile necesare. Ion D. Sîrbu este una dintre ele, poate cea mai importantă. Scriitor a cărui cotaţie nu a depăşit, în timpul vieţii, pragul strictei onorabilităţi, cunoscut mai ales prin piesele de teatru (de toată mâna şi, în plus, prost jucate), autor al unei singure cărţi publicate ce ar fi trebuit să atragă atenţia criticii (Şoarecele B şi alte povestiri din 1983), acest component de rang secund al Cercului Literar de la Sibiu îşi ia, în posteritate, o strălucită revanşă. Odată scoase din sertarul cu manuscrise şi integrate circuitului editorial, Adio, Europa!, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Lupul şi Catedrala (plus corespondenţ