Două fenomene dureroase marcheză viaţa culturală românească din postbelic: colaborarea unor scriitori cu regimul comunist şi exilul. Dacă cel dintîi care nu e nici pe departe investigat, analizat şi sancţionat aşa cum se cuvine, a putut produce totuşi cîtorva comentatori impresia că ar fi devenit un soi de ,obsesie", cel de-al doilea e încă mai puţin cercetat, încă mai puţin integrat în circuitul conştiinţei noastre publice. E surprinzător cît de neglijentă a fost critica şi istoria noastră literară (ne referim, evident, la anii de după decembrie 1989, eliberaţi de cenzură) faţă de diaspora noastră culturală. Din cîte ştim, cu excepţia d-lui Nicolae Florescu, care s-a dedicat cu osîrdie acestei teme iradiante, nimeni n-a întreprins nici un efort susţinut întru abordarea sa. Să fie la mijloc un complex de vinovăţie colectiv, o aprehensiune a unei posibile ,concurenţe" sau pur şi simplu un efect al indiferenţei suverane, al comodităţii cu nuanţe balcanice din şirul cărora nu lipsesc cele ale unui oportunism endemic? Greu de dat un răspuns tranşant. Oricum, exilul reprezintă o pată albă pe harta spiritualităţii româneşti, cu adevărat ,obsedantă", din păcate, nu prin prea insistentă tratare, aşa cum se pretinde uneori în legătură cu colaboraţionismul, ci, dimpotrivă, printr-o ignorare bizară şi, de la un punct încolo, culpabilă. Ne propunem a înfăţişa în prezentele rînduri un volum reprezentativ al publicisticii româneşti din surghiun, Dreptul la adevăr al lui N. I. Herescu.

Cărturar de prestigiu, profesor de istoria literaturii latine la Universitatea din Bucureşti şi, o perioadă, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români, N. I. Herescu n-a fost scutit de un destin frămîntat. A părăsit ţara în vara 1944, dîndu-şi seama că numai Occidentul îi mai oferă şansa de a-şi continua activitatea ştiinţifică. Avionul militar cu care călătorea, însoţit de famil