Cărţile de filozofie pe care le citeşti altfel decît de obicei sînt cele ai căror autori i-ai cunoscut în carne şi oase. Explicaţia nu stă atît în uşurinţa cu care poţi înţelege o carte scrisă de un om a cărui fiinţă îţi este deja familiară, ci într-o formă bizară de curiozitate în virtutea căreia cauţi mereu să afli dacă omul viu pe care îl ştiai coincide imaginii sale livreşti. Aşadar, nu numai că încerci să-i regăseşti trăsăturile vii, dar mai vrei să vezi dacă nu cumva, în mănunchiul acela de însuşiri umane, a apărut ceva nou şi surprinzător, pe care apropierea lui fizică te împiedicase s-o vezi. Şi, mai ales, vrei să vezi cîtă consecvenţă afli între gîndurile puse în pagină şi cele pe care i le-ai auzit într-o împrejurare sau alta.
De obicei, cînd un filozof, scriind o carte, îşi povesteşte viaţa - iar cartea lui Mircea Flonta este rememorarea întregii sale experienţe filozofice -, personalitatea lui suferă un proces straniu de ecranare afectivă. Din cauza acestei ecranări, din mănunchiul de trăsături ce formează portretul autorului, în carte vor trece cu precădere cele biografice, în vreme ce celelalte însuşiri, cele afective, se vor opri undeva în afara cărţii. Iar dacă sentimentele nu reuşesc să treacă din om în carte este pentru că, întîi de toate, filozofului îi lipseşte acea fibră lirică de care ar fi avut nevoie ca să dea cuvintelor sale tonul unei emoţii umane.
Ei bine, în cazul cărţii lui Mircea Flonta, intitulată Apropieri. Convorbiri cu Romulus Brâncoveanu, lucrurile se petrec de-a-ndoaselea, dar nu pentru că ecranarea nu ar fi prezentă, ci fiindcă platoşa izolatoare a lui Mircea Flonta este mult mai puternică în viaţa de zi cu zi decît în rîndurile acestei cărţi. Cu alte cuvinte, omul viu Mircea Flonta este mult mai auster şi mai grav decît autorul mărturisirilor de aici. Am fost mirat să văd cum un om de severitatea şi
