Unul din cele mai stranii obiecte din istoria veacului trecut este canapeaua lui Freud. Stranie prin funcţiile sale, nu prin înfăţişare. Aşa cum o poate vedea astăzi oricine la Muzeul Freud din Londra, e vorba de o banală sofa, acoperită cu o cuvertură în nuanţe maronii, ce reproduce, în gustul vremii, o formulă grafică nostalgic-medievală, cu uşoare inflexiuni orientale. Nu lipsesc, fireşte, pernele moi, îmbrăcate în catifea, iar la căpătâi, în stil ,Empire", un fotoliu, îmbrăcat şi el într-un material moale, verde şi maro. Pe perete, în dreapta, câteva rafturi cu cărţi legate în piele. Deasupra canapelei, o fotografie a unui personaj în redingotă ce vorbeşte unui public de doamne şi domni îmbrăcaţi elegant. În fine, în spatele fotoliului, câteva statuete de piatră şi metal, aşezate ordonat pe un postament de culoare albă.

Pentru psihanaliză, acest aranjament cvasi-banal (originalul vienez era mult mai încărcat, camera de consultaţie fiind literalmete ivadată de obiecte de artă şi mobile) s-a dovedit de-o importanţă covârşitoare: sute, dacă nu mii de pacienţi s-au aşezat acolo cuminţi spre a-şi depăna amintirile, a-şi mărturisi păcatele şi obsesiile, pentru a scoate astfel la suprafaţă răul şi a-l vindeca. Au fost şi destule eşecuri, însă drumul glorios al mântuirii prin tăierea firului în patru a urmat un parcurs ascendent, astfel încât, pe măsură ce societăţile s-au îmbogăţit, creşte exponenţial numărul cabinetelor de psihanaliză. ,Shrink"-ul a devenit un personaj la fel de banal şi la fel de inevitabil precum preoţii în târguşoarele de altădată.

Util precum dentistul sau mecanicul auto, psihanalistul e parte a sistemelor de drenaj care fac posibilă vieţuirea în lumea modernă. El nu e neapărat medic. Ca realizator de televiziune ori jurnalist, ca fotbalist sau actor, psihanalistul s-a infiltrat pretutindeni în viaţa planetei. Nu ştiu