Pentru roman, cînd atîrnă greu la ponoasele personajului, uitarea e-o nenorocire. În poezie, aproape au contraire, pare un portativ de galeşă romanţă. Melodia tărăgănată şi scîrţîită a vreunei caterinci. E - schimbînd instrumentul... - coarda pe care o ciupeşte Bogdan O.Popescu în recentul volum Maşinăria de uitare, apărut la editura Naţional. Sînt versuri de chemare, amestecate, şi mai bune, şi mai dulcege, cum se nimeresc, îndeobşte, în dedicaţiile cîntate de romancero. Mesajele lor se şterg şi se pierd în conul unei pîlnii înguste, ca o clepsidră tăiată la mijloc. Aşa că între jumătatea ei care dă şi aceea care primeşte intră, din construcţie, o amintire-ecran.

Fantasma vătuită are, la Bogdan O. Popescu, trăsăturile unei puştoaice molicele, ,prinţesă de molton". Ea, şi mai încolo nimic, e recunoscută în fel de feluri. Şi iubită in memoriam. Amorul cantato din Maşinăria de uitare aduce, de fapt, a paramnezie. De parcă toate senzaţiile sînt noi doar fiindcă ies, abia-abia, dintr-o eclipsă de memorie. Este, fireşte, un truc lejer, care-i convine rutinei astfel împrospătate şi, încă mai mult, întîlnirilor (fie şi poetice...) pe neve. Orice trubadur e mai încrezător, se-nţelege, dacă poate da curtenirilor lui legitimitatea unei reconquista. A recuceririi unei femei pe care, între timp, ai uitat-o. Lucru care se poate întîmpla, în vălătucii izbiţi unii de alţii, prin viaţă: ,şi ce dragoste zăpăcită prin mori de apă, de vînt/ pe care nu o găsesc niciodată întreagă". Totuşi, după ce cureţi şi alungi ,uitări ruginite prin cărnuri de vioară", ataci un acord, lăsînd falsetul ultima din temeri. În iubire, aşa o fi. Dar în literatură, bunăoară, trebuie îndrăzneală (care nu promite nici un succes...) să cînţi pe două strune, din care una ruptă.

Aria guturală, chiar spartă, fără să fie, în alcătuirea ei, defectă, îi iese, lui Bogdan O. Popescu, apr