Sensurile şi regulile de utilizare ale cuvîntului popular şi familiar alde nu sînt tocmai uşor de explicat. Observaţia aceasta a făcut-o, acum mai bine de un secol, Hasdeu: care afirma, în Etimologicum Magnum Romaniae, că alde este ,un idiotism românesc, foarte anevoie de tradus în orice altă limbă". De altfel, e un mare avantaj pentru cercetătorul de azi faptul că Hasdeu i-a consacrat lui alde un spaţiu amplu, comentîndu-i cu subtilitate folosirile specifice şi ilustrîndu-le prin numeroase citate. Datorită lui Hasdeu ştim cum era simţit alde în secolul al XIX-lea, şi mai ales dispunem de un model de analiză pe care l-au detaliat dicţionarele ulterioare. Articolul alde din Dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, redactat sub conducerea lui Sextil Puşcariu, vol. I, 1907) e un exemplu de tratare pertinentă şi surprinzător de modernă a unui cuvînt, cu indicarea valorilor sale sociolingvistice şi a funcţiilor pragmatice pe care le îndeplineşte. Dicţionarele disting în genere în utilizarea lui alde (considerat adjectiv pronominal nehotărît, provenind dintr-o construcţie cu sens probabil partitiv) mai multe valori: plasat înaintea unui nume propriu (cu formă de singular) sau a unui cuvânt care înlocuieşte numele propriu (de obicei un nume de rudenie, la singular şi articulat), alde indică fie familia şi apropiaţii - la alde Dumitru, la alde naşa -, fie ,tipul": ,oameni ca..., specimene de felul..., de tagma" (DEX). Cel de-al doilea sens este de obicei depreciativ, în vreme ce despre primul se spune că ar avea - regional şi popular - o (oarecare) valoare de reverenţă (alde neica). În fine, alde mai apare, cu valoare nehotărîtă, şi în legătură cu non-persoane, mai ales precedat de prepoziţia de: lucruri de-alde astea. În Dicţionarul Academiei se sugerează explicaţii mai generale şi foarte interesante privitoare la uzul lui alde (scris etimologic, potrivit nor