Bunavestire
Aproape douăzeci de zile am fost plecată din Bucureşti. Din viermuiala şi agresiunea patologică a acestui oraş european, în care m-am născut, am crescut, m-am format, am respirat, am iubit, am suferit, am născut, la rîndul meu, am dormit, n-am dormit, am citit, am visat. Am plecat ca singura însoţitoare a fiului meu în vacanţa acestuia. În această funcţie, programul este clar, fix, şi nu poate suferi modificări majore. Este construit pentru el, în beneficiul lui. Am plecat la Sibiel, la familia de ţărani adevăraţi şi minunaţi care ne găzduiesc de ceva vreme, la calul Cezar, frumos, imperial, care îşi întoarce gîtul elegant ca să ne privească ochii şi trupurile şi la vaca Florina care aşteaptă, pe-nserat, la adăpătoare, ca Luca al meu să o sărute între coarne, la livezile ce se întind senzual pe spatele dealurilor. Un loc binecuvîntat, care are alte ritmuri şi, mai ales, alte priorităţi pe lumea asta. După ce traversezi Sibiul şi o iei spre Cluj, laşi Orlat-ul în stînga, şi incredibilul drum pavoazat în absolut toţi copacii cu berze caraghioase în cuiburi ireal amplasate, mai treci un deal şi un pod abrupt, îl cobori spectaculos, ca şi cum ai aşeza un avion pe pistă şi, la intrarea în Cristian, coteşti brusc la stînga, spre Sibiel. La cîţiva metri de agitata civilizaţie a şoselelor se deschide calea spre paradis. Mii de culori blînde sau înfricoşătoare, depinde cum pică lumina şi cum stai cu păcatele, linii ce se unduiesc halucinant şi desenează dealuri umbroase, contururi, un drum şerpuitor şi paşnic care te conduce parcă în burta pădurii, care te aşează ocrotitor într-o vale, pe o apă, la picioarele unor încrucişări de dealuri, de linii, de culori, de lumi. Un drum purificator, care te desprinde de aparenţe şi te apropie de esenţe. Acolo, clopotul bisericii anunţă sărbătoarea de a doua zi, potcovarul cu şorţul lung, de piele, atîrnat de