Cu cîţiva ani în urmă, Filiala UAP Vâlcea deschidea o expoziţie la Palatul Parlamentului, în sala Constantin Brâncuşi, adică într-un loc excentric, greu accesibil fizic şi cu o psihologie încă destul de pîcloasă. Această expoziţie a trecut atunci aproape neobservată, atît în contextul strict al deschiderii, cît şi după aceea, în intervalul de vizitare. Iar acest fapt nu se datora doar împrejurărilor exterioare amintite deja, ci şi, dacă nu chiar în primul rînd, organizatorilor înşişi, a căror miză nu a fost ofensiva, clamarea stridentă a propriei lor prezenţe, ci integrarea discretă, poate chiar puţin prea sfioasă, în oferta culturală a momentului şi în geografia mai largă a fenomenului. În pofida acestei surdine, atît de puţin obişnuite în asemenea situaţii, expoziţia avea toate calităţile unui autentic eveniment artistic, atît prin calitatea propriu-zisă a lucrărilor expuse, cît şi prin semnalele profesionale şi morale pe care le transmitea nemijlocit.

Acum, aceeaşi filială, semnificativ consolidată prin absorbţia unor artişti tineri, cîţiva aflaţi încă în prelungirile aprofundate ale studenţiei, a deschis

o nouă expoziţie în Bucureşti, de data aceasta la Galeria Apollo, un spaţiu ultracentral şi cu o memorie culturală căreia nu i se poate reproşa nimic.

Textul care urmează, scris cu prilejul primei expoziţii, este perfect valabil şi acum, ceea ce dovedeşte, pe de o parte, că organizarea profesională a artiştilor vîlveni este una solidă şi eficientă, şi, pe de altă parte, că artiştii înşişi au atins, în copleşitoarea lor majoritate, acel gen de maturitate a gîndirii şi a expresiei care creează legături solide şi stabile cu toate categoriile de privitori, inclusiv cu aceea profesionistă.

Este un obicei curent, instituit încă dinainte de 1990, ca filialele UAP din ţară să expună, din cînd în cînd, în mod organi