Acum un an si jumatate, o veste ne cutremura pe toti: muzicianul Teo Peter, basistul trupei Compact, a fost ucis pe o strada din centrul Bucurestiului de un militar american. Din indiscutabila vinovatie a americanului, care mergea cu viteza, dupa ce bause un sprit. Verdictul de "indiscutabila vinovatie" l-a dat bunul-simt care a analizat faptele asa cum ne-au fost relevate de media.
In fata evidentei, bunul-simt dicteaza vinovatia cu aceeasi acuratete cu care pronunta verdictul "vinovat" un judecator cinstit si experimentat. Bunul-simt a stiut dintru inceput ca americanul a comis omorul, iar evolutia ulterioara a faptelor a starnit un val de manie publica, un protest colectiv, alimentat de mass-media.
Intreaga presa romaneasca s-a revoltat acum un an jumatate ca cel care poate fi numit fara teama de greseala "ucigasul lui Teo Peter" a fost saltat ca un sac de cartofi de "fratele mai mare" si dus la el acasa, departe de mana autoritatilor judiciare romane, pentru a fi supus judecatii americane.
E dreptul lor, spune vocea ratiunii, pentru ca avea statut diplomatic si nu se supunea jurisdictiei noastre.
E dreptul nostru, am zis noi toti, pentru ca ni s-a parut samavolnica maniera in care un prezumtiv infractor era "rapit" din fata autoritatilor romane de statul sau, atotputernicul "Unchi Sam", pentru a fi incredintat unei justitii pe care noi o suspectam ca-i e prietenoasa si atotiertatoare.
Pesemne ca am calificat noi insine justitia americana dupa felul si asemanarea noastra, dupa cliseele in care incadram – nu fara temei – justitia bastinasa. Acum un an si jumatate, cu totii ne asteptam ca sergentul Cristopher Van Goethem, insarcinat cu securitatea Ambasadei SUA la Bucuresti, sa fie sanctionat de ai sai cu arest la domiciliu, mustrare scrisa ori cel mult vot de blam.
Ieri aflam insa ca nu numai pe
