Împlinirea la 12 august a unei jumătăţi de veac de la moartea lui Thomas Mann a însemnat un act oficial, public şi programatic, de evocare a operei, personalităţii şi epocii în care a trăit acest ,scriitor naţional", monumentalizat încă din timpul vieţii.

Jubileele se pot transforma însă şi într-o irezistibilă tentaţie căreia atît admiratorii necondiţionaţi cît şi eventualii critici, îi sucombă: ispita de a descoperi sau dezvălui aspecte inedite ale vieţii şi creaţiei ,monştrilor sacri".

Thomas Mann şi-a documentat pînă în cele mai mici detalii existenţa de zi cu zi în jurnalul editat, aşa cum şi-a dorit, postum. A făcut-o cu grija de a lăsa posterităţii o imagine fidelă şi coerentă a propriului eu, a lumii în care a trăit, a familiei. Heinrich Mann, de care l-a legat deopotrivă iubirea fraternă şi rivalităţile ,auctoriale", Erika, fiica sa, fiii Golo şi Klaus, iubitul său nepot Frido au întregit, prin propriile lor scrieri, portretul intim şi public al lui Thoams Mann. Li s-au adăugat acestor mărturii mai mult sau mai puţin obiective şi cele ale unor autori contemporani. între acestea, una pare să fi impulsionat cîţiva exegeţi să pornească în căutarea unui alt Thomas Mann...

La 16 august 1955, Herman Hesse îşi lua cu adîncă durere rămas bun de la Thomas Mann, ,prietenul drag, marele coleg, maestrul prozei germane" care în ciuda ,marilor succese şi onoruri" era insuficient cunoscut. ,Empatia, fidelitatea, simţul răspunderii şi capacitatea de a iubi, ascunse în spatele ironiei şi virtuozităţii sale, calităţi care decenii la rînd au rămas inaccesibile publicului larg, vor menţine vii opera şi amintirea sa cu mult dincolo de vremurile zbuciumate în care ne aflăm".

În elogiul său, Hermann Hesse ridica discret de pe faţa marelui dispărut, încă de acum o jumătate de secol, colţul unei măşti pe care ulterior exegeţii