o vorbă de dînşii inventată Recent, am fost invitat să mă adresez şefilor de misiuni diplomatice ale României în cadrul uneia dintre sesiunile care au alcătuit programul reuniunii lor anuale la Bucureşti. Am făcut-o cu sentimente amestecate, dat fiind că mai participasem de două ori la acest fel de reuniuni, e drept, în alte timpuri şi de pe altă poziţie, şi amintirile sînt, mai degrabă, nefavorabile. Cum am stat numai o oră în cadrul acestei reuniuni, care a durat trei zile, nu pot spune dacă a fost diferită faţă de cele precedente. Însă în ora în care am fost de faţă, am recoltat o problemă pe care simt nevoia să o discut aici. Noua conducere a MAE m-a invitat să vorbesc despre relaţia dintre societatea civilă şi diplomaţie, iar eu m-am oprit anume asupra avantajelor pe care le poate extrage diplomaţia dintr-o relaţie consistentă cu societatea civilă. Teza mea: diplomaţia românească trebuie să lucreze mai mult şi mai substanţial cu societatea civilă. Cu cîteva excepţii notabile, reacţia sălii a fost rezervată, dacă nu chiar negativă. Diplomaţia noastră este, încă, închisă într-un fel de sine suficient - altfel, de calitate îndoielnică şi, după cum se vede, falimentar. A existat, între altele, obiecţia că diplomaţia şi structurile societăţii civile nu prea pot lucra împreună pentru că "nu au un limbaj comun". Cum aceasta mi s-a părut cea mai serioasă dintre obiecţiile aduse tezei mele, mă opresc asupra ei. Limbajul diplomaţiei nu este nici o păsărească de neînţeles, nici un cod ocult, pseudo-masonic, şi nici o ştiinţă ezoterică. Este limbajul unei meserii, cum ar fi limbajul ingineriei de poduri, dar mai puţin riguros, sau cum ar fi limbajul filozofiei, dar mai puţin abstract. Oricine îl poate deprinde într-un interval de timp cu mult mai scurt decît mulţi dintre diplomaţii de carieră lasă să se înţeleagă. Este - cu alte cuvinte - un limbaj cu totul accesibil. În pl